Cum am reuşit să colonizăm Uniunea Europeană şi să dăm afară Marea Britanie din ea

Energia zguduie orice brumă de încredere, dar scriam în nişte articole relativ recente că vreme de trei decenii țițeiul a fost activul cu cea mai redusă volatilitate. Ceea ce a făcut să joace rolul unei pârghii a stabilității prețurilor și a bugetului statului, având în vedere rolul jucat de accize.

Problema este însă că în prezent volatilitatea prețului mărfurilor, în general, și al celui al petrolului, în particular, a ajuns să fie mai mare decât pe piața valutară sau de capital. Care să fie cauza? Se corectează drastic cererea.

Și totuși prețul mărfurilor, dar și cel al acțiunilor sau raportul dintre valute nu reflectă neapărat realitățile economice, ci faptul că piețele sunt inundate cu bani și se modelează şi remodelează politicile.

Abia în momentul de față pot fi confundate piețele cu niște cazinouri, cum au tot încercat cineaștii să ne inoculeze ideea în filmele cu Wall Street în titlu. Asta fiindcă până acum s-a investit pe burse, nu s-a jucat ca la ruletă.

Așadar, volatilitatea de pe piețele de mărfuri ar trebui să fie mai scăzută decât cea de pe piața valutară sau de la Bursă, însă acest lucru se întâmplă deoarece relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) induce ajustări foarte mari. Cât timp nu s-a recurs la QE, s-a putut vorbi de reglaj fin.

Din păcate, când intervine QE procesul de sărăcire este accentuat. Austeritatea și corecția datoriilor suverane induc spasme puternice, care se văd în cererea de mărfuri.

În mod firesc, nu ar trebui ajustate cheltuielile, ci majorată productivitatea. Ceea ce ar duce, în paralel, la o extensie a veniturilor. Altfel spus, în loc să se recurgă la managementul costurilor, ce trimite oamenii în șomaj, ar fi de preferat să se lărgească baza productivă.

Dar, în acest punct intervine fiscalitatea, care poate facilita lărgirea bazei de impunere doar dacă se relaxează și îi dă voie puterii de cumpărare să crească și potențialului investițional să se manifeste.

Atrag încă o dată atenția asupra marii probleme a volatilității de pe piețele internaționale de mărfuri, cu precizarea că nesiguranța privind consumul face să existe incertitudine la nivelul formării PIB. Până acum o astfel de situație nu se producea în economiile mature, ci era caracteristică unor țări ca România, de care se zicea că nu este stabilă macroeconomic.

Din câte se vede însă, în loc să mergem noi spre occidentali, vin ei spre noi, cu pași repezi. Îi românizăm, ca să nu mai înțeleagă pe ce domenii se bazează la crearea PIB. Asta cu precizarea că lipsa noastră de expertiză ne-a făcut să avem rezultate proaste rapid. Pe când vesticii au ezitat să facă prost de la început.

Şi tot mergând pe acest fir mi-am dat seama de ce a avut loc Brexitul. Ca o reacție la românizarea Uniunii Europene. Adică, după integrarea României în UE, aveam nevoie de reforme, necesare pentru a se atrage investiții. Numai că, în loc să se schimbe obiceiul pământului, au fost trimiși românii după investitorii care lipseau din țara lor. Iar odată ajunși acolo, în UE, la Torino, Barcelona sau Viena, s-a observat și o întrerupere a reformelor, ceea ce a coincis cu impunerea modelului românesc în întreaga Europă.

Între timp românii nu mai pleacă la Barcelona, ci la Bucureşti, dacă tot se plasează acesta peste Berlin, Madrid sau Roma la PIB pe locuitor, ca să ajungă să arate și el ca Torino după migrație. Britanicii însă tot nu s-au putut obișnui cu românizarea - cu formele sale particulare moldovenizare/oltenizare - și au spus adio spațiului comunitar, fiind extrem de iritați de toți substituenții de piață și de diviziune a muncii impuși de români, pe când interesul lor era - încă de la liderul conservator Winston Churchill - o piață comună. Deci, invers decât susțin alți formatori de opinie, Uniunea Europeană se confruntă cu românizarea, nu cu japonizarea, motiv pentru care englezii - locuitorii perfidului Albion - cer Brexit.

Dar cu tot cu românizarea cu care se confruntă Uniunea îmi păstrez vechea idee că în actualele condiții o țară ca Franța lui Emmanuel Macron ar trebui să mute întregul Maghreb la Paris pentru a face față concurenței sud americanilor care preiau ștafeta furnizării de mărfuri agroalimentare către Regatul Unit.

Nu vreau, însă, să abat astfel atenția către francofonie, fiindcă amprenta culturală românească impregnează “elenistic” UE, lipsa noastră de principii e răspândită în întregul organism european până când nu se mai pomenește nimic de libera circulație a bunurilor, serviciilor, forței de muncă și a capitalurilor.