Iluzionism de camuflat scăderea productivității

Se zice că politica ar fi arta compromisului. Posibil să fie și asta pe anumite planuri, dar mie mi se pare, atunci când vine vorba de economie, că politica e în primul rând arta păstrării aparențelor. Demers care poate reuși un timp, chiar mai multe cicluri electorale, dar nu la nesfârșit. Asta pentru că adversarii sunt practic de neînvins: legile fizicii, ale aritmeticii și, cu voia, dumneavoastră, ultimele pe listă, cele ale economiei.

În esență, este vorba despre disimularea responsabilității politice pentru momentele în care economia este în declin și despre justificarea refuzului de a opera reforme structurale, dureroase poate, însă necesare pe termen mediu și lung. Pentru că nu mai crede practic nimeni că ciclurile creștere-recesiune sunt în mod natural "caracteristice" economiei capitaliste și n-au nimic de a face cu politicile guvernelor.

După cum s-a demonstrat în atâtea rânduri, productivitatea muncii, cea care generează profituri pentru antreprenori și majorează puterea de cumpărare a salariaților, suferă din cauza politicilor fiscale și de reglementare neprietenoase, antipiață. Și poate că guvernele asumate ca fiind de stânga au fost adesea mai oneste în această privință, căci n-au pretins ceea ce nu sunt. Oricum, declinul productivității este compensat și disimulat totodată prin majorarea deficitelor de tot soiul, printre care cel al bugetului statului și cel extern, cu creșterea îndatorării, așa cum vedem și la noi.

În alte părți, rigiditățile structurale ale pieței muncii, care apasă, deloc paradoxal, și asupra ocupării forței de muncă, și asupra șomajului, se vor mascate de politici radicale proimigrație, care însă nu rezolvă nimic, ci dimpotrivă, agravează problema, căci mulți dintre noii veniți îngroașă rândurile asistaților social, chiar din cauza rigidităților de care vorbeam. Un cerc vicios perfect!

Iar cum deficitele și îndatorarea în creștere nu pot fi finanțate la nesfârșit în condiții normale, factorul politic și-ar dori să controleze și instrumentele politicii monetare, ca să-și autofaciliteze obținerea de bani. După cum vedem în întreaga lume, foarte mulți politicieni au făcut presiuni asupra băncilor centrale pentru relaxarea condițiilor monetare, fie prin reduceri de dobânzi, fie prin diverse metode de relaxare cantitativă, fie prin ambele. Totul pentru a menține iluzia prosperității și a-și disimula culpabilitatea în raport cu declinul productivității și al economiei în general.

Ține de competența, responsabilitatea și caracterul autorităților monetare să reziste la aceste presiuni.

Deficitul de productivitate și reformele lipsă pot fi ecranate cu deficite și îndatorare, ca la noi, sau prin manevrarea lichidității - relaxare cantitativă (quantitative easing – QE) -, precum în zona euro. Iată cum monetarismul e pus la treabă ca să încerce să se evite reformarea sistemelor.

De asemenea, rezistența la restructurare se realizează pe seama migrației forței de muncă, menită să substituie prin ajustare de costuri handicapul de productivitate față de competitorii comerciali. Din păcate însă, în condiții de Brexit, Franța a trebuit să mute mai mulți maghrebieni la Paris pentru a face față concurenței sud americanilor care au început să furnizeze mărfuri agroalimentare Regatului Unit.

Și pentru că tot am coborât la nivelul latinității din cadrul UE, se vede cum pensionarii au în multe situații venituri mai mari decât persoanele active și sistemul de pensii nu funcționează pe principiul fiecare pentru el, ci e piramidal: pay-as-you-go. Mai mult, principala forță de vot nici nu are obiceiul să consume cât cei activi, ci economisește!

Singurii care încearcă să funcționeze pe principii de productivitate sunt nord americanii și britanicii. Și ei atrag forță de muncă străină, dar nu de orice fel, și între timp au renunțat la QE. Americanii vor să schimbe actuala formă de globalizare în care pare țintuită Uniunea Europeană, după ce englezii au părăsit UE. Dar Uniunii tot nu-i pasă, la nivelul său reforma structurală trenează și e mascată cu monetarism și infuzii cu sânge de muncitori tineri.

Oare de ce nu mai e “la modă” în Europa să se vorbească de deficitul structural?