Ce salvăm mai întâi cu ce bani avem?

Nu încape îndoială că 2025 va trebui să fie, că ne place sau nu, anul corecției fiscal-bugetare. Au apărut deja informații potrivit cărora deficitul în termeni cash se va cifra la 8,58% din PIB anul acesta, adică va fi de 152 miliarde de lei. Cel ESA e asumat în continuare la 7,9% din PIB. Încă de dinainte de alegeri, randamentele titlurilor de stat, dobânzile interbancare și ratele ROBOR erau în creștere.

Mixul de măsuri corective care va trebui să demareze anul viitor nu este încă cunoscut, pentru că nu se știe cine va guverna. Ar fi bine să fie dominat de tăieri de cheltuieli și nu de majorări de taxe, dar nu știm dacă va fi așa, iar istoria nu conține prea multe precedente încurajatoare. Se cunosc doar obiectivele corecției, din planul fiscal pe 7 ani convenit cu Bruxelles-ul.

Ar fi însă nedrept să lăsăm impresia că România e singurul ″bolnav bugetar″ al Europei. Lucrurile stau prost până și în Germania, în mod tradițional reperul de chibzuință fiscală al UE. ″Prăbușirea coaliției germane de guvernare accentuează obstacolele din calea obiectivului dublu al resuscitării creșterii economice cu respectarea concomitentă a regulilor fiscale naționale. Fragmentarea politică tot mai mare poate limita spațiul de manevră pentru reforme substanțiale″, spune Fitch, într-o notă recentă.

În Franța, un guvern minoritar se pregătește să riște o moțiune de cenzură pentru a trece printr-un Parlament de asemenea foarte fragmentat o lege a bugetului de stat pe 2025 prin care se vrea reducerea deficitului bugetar la 5,5% din PIB, de la 6,1% cât se estimează că va fi în 2024.

Franța mai face însă ceva în acest scop. De la anul, va tăia subvențiile de stat pentru mașini electrice, de la (în funcție de venituri) 4.000 - 7.000 euro, la 2.000 - 4.000 de euro. A anunțat și reduceri ale schemelor de sprijin pentru investiții în producția de energie regenerabilă. Și nu e singura țară din UE care face asta.

Pe de altă parte, factori multipli pun presiune în direcția majorării cheltuielilor de apărare în Europa, de la schimbarea de lider de la Casa Albă la lipsa perspectivelor de dezescaladare a războiului din Ucraina, cu Rusia având, din păcate, inițiativa pe front.

Nu degeaba am dat aceste două exemple. Este vorba de două obiective pe care Uniunea Europeană le consideră a fi de magnitudine și importanță existențială pentru continent: combaterea schimbărilor climatice și securitatea. Ele mai au ceva în comun: sunt extrem, extrem de costisitoare.

Mulți politicieni europeni au susținut, după invazia Rusiei asupra Ucrainei, că nici unul nu trebuie prioritizat în fața celuilalt. Ba mai mult, că ele se potențează pozitiv în mod reciproc. Concret, cu cât economia UE se decarbonează mai mult, pe toate palierele, cu atât devine ea mai puțin dependentă de importurile de resurse energetice din Federația Rusă, iar mașinăria de război a Kremlinului pierde bani.

Numai că, oricât de generoasă și de tentantă sună această idee, ea nu a fost confirmată în practică. Ca să decarbonezi sistemul energetic - și să o faci cu resurse industriale europene, pentru a încerca măcar să mai reduci din dependența de China în acest domeniu - e nevoie ca uzinele tale să duduie, pentru a produce turbine eoliene, panouri solare, invertoare, transformatoare și așa mai departe. Însă ca parte a aceluiași Green Deal, aceleași uzine sunt obligate la rândul lor să-și decarboneze procesele de producție, cu imens de mulți bani, pentru care e nevoie, de asemenea, de subvenții de stat. Iar între timp, costurile energiei electrice și gazelor naturale fără care uzinele nu pot funcționa se mențin la niveluri foarte înalte, care îți amenință tot mai mult competitivitatea.

Devreme însă ce vrei să-ți sporești și autonomia strategică în ceea ce privește apărarea, vei avea nevoie de alte noi fabrici și uzine, și pentru producția militară. Care la rândul lor să respecte standardele climatice și de mediu pe care le impui restului industriei grele. Și care, deci, vor avea nevoie de subvenții de stat pentru a putea fi construite și pentru a putea produce lucruri pe care tot statul le va cumpăra.

Fără a încerca câtuși de puțin să favorizez o variantă sau alta, vreau să spun că se apropie momentul când Europa va trebui să înceapă să aleagă și să prioritizeze. Va trebui să decidă că - pentru a-l parafraza pe Orwell - unele obiective sunt ″mai existențiale″ decât altele. Am fost întotdeauna și rămân un suporter al bugetelor de stat echilibrate (excedentele bugetare sunt, din păcate, doar niște amintiri din vremuri ce par demult apuse). Și este limpede că Europa nu are bani să facă totul.

Astfel că, dacă se va hotărî, mai mult sau mai puțin explicit, că există lucruri mai importante decât echilibrul fiscal, atunci acest lucru trebuie să se vadă și în regulile europene în domeniu, iar cheltuielile considerate prioritare vor trebui excluse din calculul deficitelor bugetare și datoriilor publice. Iar asta nu ține doar de aritmetică, ci și de onestitate. Nu poți să ceri noi și noi investiții de stat masive și, în același timp, să ai pretenția să limitezi deficitele. Evident, deficitele bugetare sunt un rău în sine, cu efectele inflaționiste pe care le cunoaștem atât de bine. Dar asta pentru altădată: cât de ″existențiale″ sunt cu adevărat obiectivele UE?