Costineștiul este una dintre cele mai clare demonstrații ale modului în care patrimoniul poate fi pierdut fără o decizie explicită de distrugere. Uneori ajung neglijența, intervențiile improprii sau lipsa unei evidențe coerente. Paradoxul e că ceea ce dispare nu reprezintă un decor întâmplător, ci o componentă esențială a proiectului care a definit stațiunea în anii ’60 și ’70. Costineștiul a fost conceput ca un spațiu pentru tineri în care arhitectura, peisajul, arta și viața cotidiană formau un tot unitar.

Costineștiul ca proiect cultural

Tabăra a fost înființată în 1959, iar din 1965 Costineștiul a fost dezvoltat ca tabără studențească internațională administrată prin Biroul de Turism pentru Tineret. Primele construcții ofereau 1.000 de locuri de cazare.

Transformarea decisivă a avut loc între 1970 și 1972, când arhitectul Ion Mircea Enescu (1920-2010) a coordonat extinderea și sistematizarea ansamblului. Proiectul includea clubul, teatrul în aer liber, cantina, terasa-ring, spațiile de agrement și sport, precum și amenajarea falezei. Uniunea Arhitecților din România consemnează colaborările dintre Enescu și artiștii plastici pentru muzeul în aer liber al taberei în perioada 1970-1972.

Scopul nu era doar creșterea capacității de cazare, ci crearea unui mediu în care activitățile culturale și de recreere să funcționeze împreună.

Un moment de schimbare în arta românească

Experimentul trebuie înțeles în contextul schimbărilor culturale din anii ’60. După o perioadă de relativă relaxare ideologică, arhitectura și arta monumentală românească au început să recupereze modernitatea antebelică și să se conecteze la limbajele internaționale ale artei contemporane.

Colocviul Internațional „Constantin Brâncuși” de la București din 1967 e considerat un reper al acestei perioade. Costineștiul n-a fost o excepție, ci parte a unei direcții mai ample în care arhitectura și arta erau gândite împreună.

Sculptura ca parte a arhitecturii

Ion Mircea Enescu a stabilit amplasarea lucrărilor, iar inginerul Șerban Stănescu a asigurat suportul tehnic.

O soluție importantă a fost utilizarea betonului aparent. Costurile ridicate ale pietrei au determinat folosirea acestui material, care a devenit rapid mai mult decât o alternativă economică. Artiștii au explorat textura și posibilitățile sale expresive, iar unele sculpturi au primit funcții utilitare.

Ansamblul a inclus și lucrări din piatră, calcar, metal, oțel, bronz, ceramică și mozaic, ilustrând amploarea experimentului.

O generație de artiști

La Costinești au lucrat Pavel Codiță (1916-2000), Florica Hociung (1913-1988), Mimi Șaraga-Maxy (1923-2006), Lita Botez-Storck (1914-1998), Eugen Patraș, Ioana Kassargian (1936-1985), Marius Cilievici (1930-2001), Lia Szasz (1928-2006), Anton Eberwein (n. 1936), Ion Condiescu (n. 1943), George Apostu (1934-1986), Marin Gherasim (1937-2017), Silvia Radu (1935-2025), Vlad Florescu (1923-1986), Mircea Ștefănescu (1929-1999), Elena Greculesi (1928-2016), Florin Mitroi (1938-2002), Peter Jacobi (n. 1935), Wilhelm Demeter (1936-2016), Wilhelm Fabini (n. 1936) și alții.

Printre lucrările documentate se numără „Semnal de tabără” (1969-1970) de Wilhelm Demeter, „Steag” de Anton Eberwein (1970), „Echer” de Vlad Florescu și Marius Cilievici (1971), „Păsări” de Eugen Patraș (1971), „Flautista” de Ioana Kassargian (1970), „Ansamblu ambiental” de Ion Condiescu (1971), „Timp” de Marin Gherasim (1972), „Poezie” de Florica Hociung (1972), „Ambient” de Silvia Radu (1970), „Centauri” de Mircea Ștefănescu (1970), „Fructul soarelui” (1972) și „Fluturi” (1979) de George Apostu. Și dacă mă gândesc mai bine, în dreapta teatrului de vară era și un gânditor, așezat pe un disc, care se învârtea…

Lăsând această paranteză deoparte, repertoriul documentat e mult mai amplu și include „Victorie” de Costel Badea (1970), „Elemente decorative din beton” de Napoleon Zamfir (1972), „Energie” de Florian Lazăr Alexie (1971), „Semnal BTT” de Alexandru Măciuculescu și Doru Covrig (1981), „Familia” de Nicolae Roșu (1968), „Tinerii” de Mihai Marcu (1968), „Compoziție” de Adina Tuculescu (1970), „Nud” de Drigissa Petru (1969) și „Ecran-mozaic” de L. Nancovschi (1972). Lista continuă cu „Relief decorativ” (1970) de Florin Mitroi, „Amintiri” (1970) de Mimi Șaraga-Maxy, „Transhumanța” (1970) de Lita Botez-Storck, „Ritmuri marine” (1970) de Vitalie Nereuță, „Mozaic” (1970) de Mihai Vătămanu, „Loc de taifas” (1971) de Doina Lie, „Elemente funcționale din beton” (1971) și „Parapet decorativ” (1972) de Wilhelm Fabini, precum și „Mobilier” de Edith Orlowski Balogh. Sau „La ceas”...

Nu era vorba despre câteva lucrări dispersate, ci de un program artistic desfășurat la scara întregii stațiuni.

Arta răspândită în întregul ansamblu

Multe intervenții erau atât de strâns integrate în arhitectură încât astăzi pot fi înțelese doar prin reconstruirea contextului inițial. Exemple relevante sunt „Peisaj acvatic” de Pavel Codiță (1970), „Concă” de Vlad Florescu (1970) și „Ambient” de Elena Greculesi (1970).

Un caz aparte este „Ansamblu ambiental” al lui Ion Condiescu, realizat din piatră pentru un spațiu de lângă mare. Lucrarea avea mai multe componente, iar mutarea și pierderea unor elemente au afectat compoziția. Același lucru s-a întâmplat și în cazul lucrării „Ambient” de Silvia Radu, unde relația cu spațiul înconjurător era parte a concepției artistice.

De la Costinești la Veneția

Experimentul a depășit granițele litoralului. „Ecranul-concă” realizat de Vlad Florescu pentru terasa clubului a primit în 1970 Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru artă monumentală. În 1976, lucrări realizate la Costinești au fost prezentate în cadrul participării României la Bienala de la Veneția, în contextul relației dintre artă și ambient.

Aceste recunoașteri demonstrează că stațiunea era privită ca un loc de experiment artistic și arhitectural.

Cum dispare un patrimoniu

Astăzi, ansamblul poate fi reconstituit mai ales din fotografii, arhive și studii.

„Semnal de tabără” al lui Wilhelm Demeter a dispărut după inundațiile din 2005, iar în 2006 a fost înlocuit cu un nou obelisc. „Fructul soarelui” de George Apostu s-a prăbușit. A avut aceeași soartă cu „Fluturii” de lângă lac, transformați în fier vechi, precum și cu sculptura reprezentând un gânditor amplasată pe un disc rotativ din apropiere, lucrare pe care nu am întâlnit-o menționată în documentația consultată până acum.

În 2024, lucrarea lui Eugen Patraș, „Păsări”, a fost pur și simplu demolată după mai bine de 50 de ani de existență...

Problema nu este trecutul, ci uitarea

Valoarea acestor opere nu depinde de o evaluare a perioadei comuniste. Ele documentează încercarea unei generații de artiști și arhitecți de a recupera modernitatea, de a experimenta cu materiale și forme și de a redefini relația dintre artă și spațiul public.

Pentru cei care au cunoscut Costineștiul în anii ’70, ’80 și ’90, multe dintre aceste lucrări erau repere cotidiene și locuri de întâlnire. Această prezență discretă constituie una dintre cele mai importante forme ale memoriei colective.

Ce ar trebui făcut

Costineștiul nu trebuie înghețat în imaginea anilor ’70. O stațiune vie se schimbă, dar schimbarea nu presupune ștergerea urmelor trecutului.

Primul pas e inventarierea completă a ansamblului artistic: autor, titlu, an, material, dimensiuni, amplasament și stare de conservare. Trebuie apoi consemnate lucrările existente, mutate, degradate sau dispărute.

Fotografiile, documentele de arhivă și studiile existente permit deja reconstituirea unei părți importante a patrimoniului. Lipsește însă o evidență coerentă și recunoașterea lui ca patrimoniu cultural.

Costineștiul nu e obligat să păstreze fiecare clădire sau alee, dar trebuie să știe ce a existat aici. Artiștii care au lucrat în stațiune n-au lăsat simple obiecte decorative, ci o parte din istoria artei românești în spațiul public.

Unele lucrări există încă, altele pot fi restaurate, iar unele supraviețuiesc doar în fotografii și documente. Fără memorie, schimbarea nu mai înseamnă evoluție, ci uitare.

---

• Nicolae Suțu, economistul care a explicat acum două secole de ce o țară...

  < Prev
• Hazardul ca politică publică: când sistemul începe să concedieze...

  Next >