Picasso, comunistul de 179 de milioane, Brâncuși și lecția lui Taleb despre virtute

Parisul artistic al secolului XX avea de toate: genii, amante, scandaluri, colecționari bogați, ideologii și, bineînțeles, orgolii cât casa. În mijlocul acestui balet îl găsim pe Pablo Picasso — artist genial, personaj public uriaș și, după 1944, membru al Partidului Comunist Francez.

În celălalt colț: Constantin Brâncuși, românul de la Hobița, care nu și-a legat arta de o doctrină politică precum comunismul și care părea mult mai preocupat să-și revoluționeze sculpturile decât să revoluționeze societatea. Picasso avea partidul, Brâncuși avea atelierul. Și aici începe partea savuroasă.

Picasso și mica ironie a capitalismului

Picasso și-a asumat comunismul. Foarte bine, avea dreptul la convingerile lui, dar istoria are uneori un simț al umorului extraordinar. În 2015, tabloul său „Les femmes d’Alger (Version O)” — „Femeile din Alger” — s-a vândut la Christie’s cu 179,4 milioane de dolari, devenind atunci cea mai scumpă operă vândută vreodată la licitație.

Artistul comunist, întâmpinat cu portofele capitaliste. Avangardistul revoluționar, adjudecat cu sute de milioane. Capitalismul are și el umorul lui.

Dar Brâncuși nu avea nevoie să dea lecții omenirii

Brâncuși era construit altfel. Nu venea cu un program universal pentru omenire. Nu trebuia să explice cum trebuie reorganizată societatea. Își lua materialele și lucra.

„Negresa blondă” — un titlu care sună aproape ca o glumă și o sculptură care arată cât de mult îi plăcea lui Brâncuși să lase forma să vorbească înaintea explicațiilor.

„Cocoșul” — pasărea redusă la ritm, verticalitate și energie.

„Peștele” — aproape fără pește, dar cu ideea lui.

„Pasărea măiastră” — pasărea care începe să scape de propria formă pentru a deveni zbor.

Apoi vine „Pasărea în văzduh” — zbor fără pasăre.

„Sărutul” — doi oameni reduși la esența îmbrățișării.

„Domnișoara Pogany” — chip devenit formă.

„Muza adormită” — capul transformat aproape într-un ou.

„Coloana fără sfârșit” — o idee care urcă la nesfârșit.

Și, ca să fie „menu”-ul complet, „Prințesa X”, lucrarea care a scandalizat Parisul și a fost retrasă de la Salonul Independenților după ce unii au văzut în ea o aluzie sexuală. Brâncuși, pe scurt, nu făcea politică din sculptură. Făcea scandal din sculptură.

Și Coco Chanel era acolo, în aceeași lume care fierbea

Pentru că Parisul acela nu însemna doar sculptori și pictori, în decor apare inevitabil și Coco Chanel, creatoarea celebrului parfum Chanel No.5, care i-a comandat românului mobilier rustic pentru reședința din Rue Cambon 31.

Ea făcea parte din aceeași lume pariziană în care arta, moda, banii și avangarda se amestecau fără să țină cont de granițe. În jurul artiștilor se adunau designeri, scriitori, colecționari, mondeni și oameni care voiau să fie aproape de ceea ce era nou înainte ca noul să devină modă.

Chanel avea să transforme moda într-un imperiu. Brâncuși transforma piatra în ceva ce nu mai semăna aproape deloc cu piatra. Picasso transforma pictura. Parisul îi amesteca pe toți. Genii, bani, modă, scandal și orgolii — exact ingredientele perfecte pentru o legendă.

Apropo de Susan Sontag

Aici merită introdusă o idee a lui Nassim Nicholas Taleb, pentru că ea pune o oglindă interesantă în fața acestui tip de intelectual public.

Traderul Taleb povestește o întâlnire cu activista progresistă Susan Sontag, care, aflând că el era broker, i-ar fi spus că este „împotriva sistemului de piață”, după care l-ar fi tratat cu dispreț.

Taleb a descoperit ulterior că Sontag nu trăia tocmai într-o colibă ruptă de capitalism: avea relații editoriale extrem de profitabile și împărțea cu o prietenă o vilă din New York, care avea să fie vândută ulterior cu 28 de milioane de dolari.

De aici, Taleb scoate una dintre temele sale preferate: dacă ideile tale publice sunt în conflict cu felul în care trăiești în privat, poate că nu viața trebuie schimbată ca să se potrivească teoriei; poate teoria e cea care trebuie pusă sub semnul întrebării. El numește fenomenul „comercializarea virtuții” — folosirea unei poziții morale pentru imagine, statut, carieră sau avantaje personale.

Acum puneți-l pe Picasso în această ramă

Atenție: comparația nu trebuie dusă până la caricatură.

Picasso nu devine ipocrit doar pentru că a fost comunist și, simultan, foarte bogat.

Istoria comunismului european este mai complicată decât atât, iar afilierea politică nu înseamnă automat sărăcie.

Dar paradoxul rămâne: artistul care își asumase revoluția comunistă a devenit, în același timp, unul dintre cele mai scumpe nume ale pieței de artă.

Piața nu l-a pedepsit deloc pentru asta. Dimpotrivă.

Iar Brâncuși îi dă lui Picasso lovitura de grație

În jurul celor doi circulă și celebra anecdotă — legendă, nu fapt istoric demonstrat — potrivit căreia Picasso i-ar fi spus lui Brâncuși că nu știe să deseneze sau să picteze, iar Brâncuși i-ar fi replicat: „Dar tu nu știi să sculptezi”.

Nu știm sigur dacă dialogul a avut loc, dar, ca bârfă de atelier, e perfect: fiecare lovește exact în teritoriul celuilalt.

Picasso voia să schimbe lumea. Brâncuși voia să schimbe forma. Aici este, poate, adevărata diferență.

Picasso a fost un artist al revoluției permanente — estetice, intelectuale și, într-o perioadă, politice.

Brâncuși a fost un artist al reducerii: mai puțin, mai simplu, mai aproape de esență.

Nu trebuia să spună: „Uitați ce virtuos sunt!”; îi ajungea să expună o sculptură în fața ta și să te oblige să te întrebi ce mai înseamnă o pasăre dacă îi scoți penele, un pește fără detalii, un chip redus la câteva volume, un sărut redus la forma întâlnirii dintre două corpuri. Brâncuși nu explica, reducea.

Taleb ar avea o problemă cu negustorul de virtute

Aici se închide cercul.

Taleb spune că virtutea adevărată este cea pentru care plătești un preț real — bani, confort, reputație, risc — și că o virtute care nu te costă nimic și îți aduce doar statut poate fi suspectă.

Privind retrospectiv, avem un tablou cinematografic: Picasso — comunist, celebru, bogat, adorat de piața de artă; Sontag — intelectuală radicală, critică a capitalismului, dar prinsă în mecanismele confortabile ale sistemului; Coco Chanel — creatoare de modă care transforma stilul într-un imperiu; Brâncuși — românul care nu avea nevoie de discursuri despre revoluția societății pentru a produce o revoluție în artă.