Nici Nobelurile pentru economie nu mai sunt ce erau?

Există o observație care apare aproape în fiecare toamnă, odată cu anunțarea Premiului Nobel pentru Economie: laureații par importanți, uneori chiar remarcabili, dar parcă nu mai au anvergura intelectuală a unor nume precum Milton Friedman, Friedrich Hayek, Robert Lucas, Gary Becker, James Buchanan sau Douglass North.

Judecata poate părea nedreaptă. Și totuși, ea nu e complet lipsită de temei. Mulți dintre marii laureați ai secolului trecut nu s-au remarcat doar prin contribuții importante la economie. Ei au schimbat efectiv modul în care era înțeleasă disciplina. Friedman a transformat dezbaterea despre inflație și politica monetară. Hayek a formulat una dintre cele mai influente critici ale pretenției de a controla și planifica economia dintr-un centru unic. Lucas a obligat macroeconomia să ia în serios anticipațiile oamenilor. Becker a extins analiza economică asupra unor domenii considerate până atunci exterioare economiei. Buchanan a aplicat instrumentele economice chiar procesului politic. North a schimbat modul în care economiștii privesc rolul instituțiilor în dezvoltarea pe termen lung.

Privite retrospectiv, acestea par mai puțin contribuții academice și mai degrabă revoluții intelectuale. De aceea, comparația este dificilă. Nu fiindcă laureații de astăzi ar fi mai puțin inteligenți sau mai puțin valoroși, ci pentru că sunt comparați cu o generație excepțională. O generație care a avut privilegiul, dar și povara, de a răspunde unor întrebări fundamentale aflate încă în dispută. În anii ’60, ’70 și ’80 se aflau în prim-plan dezbateri fundamentale despre structura economiei moderne. Cum apare inflația? Ce poate și ce nu poate face politica monetară? Pot guvernele exploata permanent compromisul dintre inflație și șomaj? Cât de importante sunt instituțiile? Cât de mult contează stimulentele?

Paradoxul evoluției: cu cât știm mai mult, cu atât schimbăm mai greu

Astăzi știm mult mai multe decât știau economiștii de atunci. Acesta e paradoxul. Cu cât o disciplină avansează, cu atât devine mai dificil să schimbi totul. În fizică nu descoperi teoria relativității în fiecare generație. În biologie nu identifici ADN-ul o dată la două decenii. La fel și în economie. După ce marile paradigme au fost formulate, progresul tinde să fie mai frecvent cumulativ decât revoluționar.

Cu toate acestea, ar fi greșit să pretindem că marile idei au dispărut. Există și în ultimele decenii laureați care au produs schimbări intelectuale comparabile ca amploare cu cele ale generațiilor anterioare. Premiul acordat lui Daron Acemoglu, Simon Johnson și James Robinson pentru cercetările privind rolul instituțiilor în prosperitatea națiunilor poate fi privit ca unul dintre exemplele recente care au remodelat profund dezbaterile economice și politice.

La fel, influența unor economiști precum Richard Thaler, care a contribuit decisiv la dezvoltarea economiei comportamentale, Paul Romer, care a schimbat teoria creșterii economice, sau Oliver Williamson, care a dezvoltat analiza instituțiilor și a costurilor de tranzacție, este imposibil de ignorat.

Revoluționarii și constructorii consensului

Dar chiar și aceste exemple par adesea mai puțin spectaculoase decât Nobelurile clasice. Poate pentru că multe dintre figurile legendare ale economiei au avut încă un atribut rar: au fost contestatari. Friedman, Hayek, Buchanan și Lucas nu s-au limitat la dezvoltarea consensului academic. Ei au provocat consensul. Au contestat idei larg acceptate. Au intrat în conflict cu ortodoxiile vremii lor. Uneori au avut dreptate. Alteori au forțat profesia să își apere mai riguros propriile convingeri. În ambele cazuri, au schimbat dezbaterea.

Iar istoria își amintește aproape întotdeauna mai bine oamenii care schimbă dezbaterea decât pe cei care o consolidează. De aici apare o întrebare incomodă. Premiul Nobel recompensează descoperiri excepționale sau confirmă treptat ceea ce profesia economică ajunge deja să considere adevărat? Probabil că răspunsul e câte puțin din ambele.

O disciplină matură are nevoie de revoluționari, dar și de constructori. Are nevoie de oameni care răstoarnă paradigme, dar și de oameni care verifică, extind și rafinează ceea ce a fost deja descoperit. Problema e că publicul observă mai ușor revoluțiile și îi reține mai greu pe cei care consolidează ceea ce a fost descoperit.

Poate că acesta e motivul pentru care Nobelurile contemporane par uneori mai puțin spectaculoase decât cele din trecut: laureații de astăzi sunt comparați cu una dintre cele mai extraordinare generații de economiști pe care le-a cunoscut vreodată disciplina.

Ce ne amintește Josh Billings

Dacă Josh Billings ar privi această dezbatere, probabil că nu ar conchide că Nobelurile au decăzut. Ar aminti doar una dintre observațiile care i-au supraviețuit mai bine decât multor teorii economice: It ain't what a man don't know that makes him a fool, it's the things he does know that ain't so.

Marile revoluții intelectuale apar adesea atunci când cineva descoperă că lucrurile pe care toată lumea credea că le știe nu erau, de fapt, adevărate. Lucas a schimbat modul în care macroeconomia privește anticipațiile, Buchanan a aplicat analiza economică procesului politic, iar Hayek a contestat convingerea că economia poate fi coordonată eficient prin decizii luate de la un centru unic. Fiecare a pus sub semnul întrebării idei care păreau, la vremea lor, mult mai solide decât erau în realitate.

După un secol de crize, inflații, recesiuni și surprize economice, economiștii dispun de mai multe date și de instrumente de analiză mai sofisticate ca oricând. Dar acumularea de cunoaștere nu înseamnă neapărat evoluție. Abundența informației nu garantează nici profunzimea gândirii, nici curajul de a contesta ideile dominante. Poate că impresia că Nobelurile pentru economie și-au pierdut anvergura reflectă tocmai această involuție mai largă: o societate tot mai puțin capabilă să producă idei care să-i schimbe radical cursul, tot mai dispusă să accepte soluții impuse de sus și tot mai puțin preocupată de limitele puterii. Într-o lume în care economia e tot mai strâns legată de interesele politice, avertismentele lui James Buchanan despre stimulentele și interesele celor care exercită puterea devin cu atât mai relevante. Problema nu este doar că avem mai puțini gânditori care schimbă paradigma, ci și că trăim într-o societate care pare să aibă tot mai puțină nevoie de ei.

Milton Friedman a avertizat asupra riscurilor intervenției guvernamentale și restrângerii libertății de a alege. Gluma lui, dacă un guvern ar primi în administrare deșertul Sahara, în cinci ani ar ajunge să aibă deficit de nisip, surprinde tendința puterii de a extinde controlul. Poate că nici Nobelurile pentru economie nu mai sunt ce erau pentru că nici societatea care le acordă nu mai este. Iar dacă marile figuri ale trecutului au avut curajul să conteste certitudinile epocii lor, întrebarea incomodă e dacă declinul Nobelurilor nu reflectă, în fond, decăderea unei societăți tot mai puțin dispuse să pună sub semnul întrebării puterea și tot mai puțin capabile să genereze idei care să-i schimbe direcția.