Problema nu e alocarea resurselor, ci nealocarea reformelor

Doar 3% dintre deponenții români dețin 60% din totalul economisirilor populație, față de 40% care au numai 0,06% și 20% ce posedă 0,6% din total, relatează portalul profit.ro, care adaugă, citând sursa informației, că veniturile populației au o disparitate mai ridicată față de media europeană, lucru ce se reflectă și în structura depozitelor bancare. Și că e nevoie de o reducere consistentă a inegalităților sociale pentru obținerea de creștere economică sustenabilă.

Ceea ce trebuie subliniat însă este că dacă disponibilitățile românilor sunt concentrate și probabil sub o zecime din populație are capacitatea să economisească, mai importantă decât structura și dinamica depozitelor bancare e reducerea supraîndatorării, împovărare ce a survenit în 2010, după mărirea TVA și tăierea salariilor.

Iar în aceste condiții, în care economisesc foarte puțini, nu se poate vorbi de o clasă de mijloc și, din nou, se pune problema că atenți la echilibrele macroeconomice s-au scăpat din vedere cele microeconomice. Dezechilibre care s-au accentuat în ultimii ani și sunt responsabile pentru escaladarea creditelor neperformante.

Și pentru că am ajuns să vorbim iarăși de micro și macro haideți să reluăm discuția legată de faptul că românii trebuie să plătească accize la fel ca-n UE şi taxe pe proprietate, fără ca lefurile lor şi datoria publică să fie ca acolo.

De ce am adus în discuţie salariile şi datoria guvernamentală? Pentru că veniturile-s mici şi sunt erodate de taxe. Ceea ce-i permite statului să se împrumute mai puţin. Până se ajunge ca datoria publică să fie mai redusă decât cea a menajelor. Iar asta se numeşte macrostabilitate.

Dacă ratingul suveran este mai bun decât cel al familiilor, statul e mai puţin riscant şi se împrumută în mai mică măsură înseamnă că ar trebui să scadă impozitele ca să ajungem la relaţia corectă.

Statul, mai puţin riscant, să se îndatoreze mai mult şi familiile mai puţin. Deoarece taxele și impozitele când devin mai mari constrâng populaţia să compenseze povara cu credit. Iată de ce trebuie să se micşoreze impunerile fiscale, deoarece oamenii politici trebuie să fie educaţi şi responsabili. În caz contrar, ei generează riscuri sistemice.

Iar dacă mărirea TVA de la 19% la 24% a fost considerată o greşeală, atunci binevenita corecţie constituie o recunoaşterea publică a erorii, ca la restitutio in integrum.

De altfel, după reducerea TVA, îndatorarea s-a micşorat şi economisirea a crescut. Şi atunci soluţia este scăderea mai departe a taxei pe valoarea adăugată, cu o cotă semnificativă, dar şi a altor impuneri, precum accizele, fiindcă nu e normal ca statul să încaseze peste jumătate din contravaloarea litrului de benzină şi a pachetului de ţigări sau să fie mai scumpe gazele reglementate decât cele de pe piaţa liberă.

Nu e firesc ca aceia ce vând carburanţi sau tutun să fie agenţi fiscali. Adică, să presteze servicii gratis către stat, căruia să-i strângă mai multe taxe decât veniturile adunate pentru propriul angajator privat.

OK, dar dacă aceasta e soluţia, până la ce nivel e nevoie să se relaxeze fiscalitatea? Până la acela la care se observă că economia nu mai virează către sfera neînregistrată. Iar acest lucru îl spune numerarul din afara sistemului bancar.

Ca să conchid, disparitățile rezultate din alocarea resurselor financiare ale populație nu au legătură cu coeziunea socială, ci cu lipsa politicilor structurale asociate cu măsurile fiscale ce au mascat absența reformelor.