În ultima perioadă au apărut opinii care încearcă să justifice politicile fiscale iresponsabile, deficitele bugetare cronice, menite să furnizeze scuze pentru lipsa viziunii pe termen lung. Ba chiar se spune, pe de-a dreptul, că românii-s interesați de rezolvarea problemelor la zi, pe termen scurt. Fiindcă - nu-i așa?! - pe termen lung suntem cu toții morți, după cum postulează John Maynard Keynes. Chiar dacă un nivel înalt al cheltuielilor publice face rău oamenilor, pe termen lung, după cum a conchis într-un interviu citat recent artizanul reformelor din Polonia, Leszek Balcerowicz. Cel ce a subliniat în alt interviu, acordat în aprilie 1995 cotidianului maghiar „Nepszabadsag”, că fără terapia de șoc Polonia ar fi împărtășit soarta României: "Dacă vorbim de costurile sociale ale reformei, trebuie întotdeauna să le comparăm cu prețul pe care societatea l-ar fi plătit dacă aceste transformări n-ar fi avut loc. Dacă n-am fi aplicat terapia de șoc, situația ar fi ca acea din România".

Acum suntem însă cu toții keynesieni, așa cum zicea preşedintele republican Richard Nixon, în vremea în care era plimbat de comunistul Ceaușescu cu Mercedesul decapotabil în aplauzele unui million de bucureșteni. Suntem din nou! Dar cui îi folosește asta?

Recitind "Keynes, Omul", a lui Murray Newton Rothbard, explicația succesului economistului britanic e că le-a dat tuturor elitelor de la putere ceea ce și-au dorit: politicieni, tehnocrați, intelectuali "de curte". Keynes a ajuns la putere oferindu-i acesteia instrumente de consolidare și justificări în fața opiniei publice cu privire la utilizarea lor în scopul promovării binelui comun.

"El poseda inteligența tactică de a camufla vechile erori etatiste și inflaționiste printr-un jargon modern, prezentându-le drept ultimele descoperiri ale științei economice. De aceea, era capabil să țină pasul cu valul imens al etatismului și socialismului, al economiilor planificate centralizat. Keynes a eliminat vechiul rol al teoriei economice ca mijloc de perturbare a planurilor inflaționiste și etatiste, conducând o nouă generație de economiști spre putere în lumea academică", precizează Rothbard.

Nu este singurul care susține asta. Un economist contemporan scrie că Lordul Keynes a revoluţionat gândirea, pretinzând că problema nu este una morală, ci una de ordin tehnic. El a negat cu vehemenţă ideea că recesiunile ar fi pedeapsa inevitabilă şi corecţia aplicată societăţii pentru risipă, imprudenţă şi lăcomie. Mai degrabă decât să se concentreze pe limitarea “boom”-urilor, el s-a focalizat pe limitarea recesiunilor şi pe crearea unui iluzoriu univers fără suferinţă. Problema este că învăţătura lui Keynes, fiind atât de convenabilă politic, a făcut o mulţime de prozeliţi.

Esența teoriei keynesiene este că statul trebuie să intervină prin măsuri fiscale de stimulare atunci când consumul și investițiile private pierd din vigoare și nu mai pot susține creșterea economică. Însă viziunea lui Keynes era strict anticiclică. Astfel, potrivit schemei sale de gândire, statele trebuie să acumuleze excedente fiscale în anii de avânt economic, pe care să le cheltuiască doar la nevoie, atunci când economiile decelerează și apar riscuri de criză și chiar recesiune.

Contrar opiniei din prezent, Keynes nu a fost câtuși de puțin un partizan al deficitelor bugetare. Mai mult, s-a opus și susținerii acestora prin măsuri de relaxare și stimulare monetară, pe care le caracteriza corect ca având efect inflaționist.

Ce-au făcut discipolii săi cu învățătura maestrului? Cum se întâmplă de multe ori, au falsificat-o din temelii. Intervenția fiscală a statului în economie, cu pretenții de stimulare, a fost transformată din măsură excepțională recomandată în situații speciale în politică permanentă a guvernelor. Deficitele bugetare au devenit tolerabile și în anii de creștere economică, mai întâi în limita unui prag arbitrar - de 3% din PIB - apoi “după nevoi”.

Iar, stimularea monerară, prin relaxare cantitativă, a fost transformată în rutină. Practic, economia a fost trecută permanent pe perfuzii, ca un pacient fără perspective de externare, precum cei de la sanatoriul Davos din capodopera lui Thomas Mann “Muntele vrăjit”.

Numele și reputația lui Keynes au fost folosite pentru promovarea unor politici nelegitimate de scrierile sale.

"Doctrine pseudo-keynesiene, invocând explicit numele lui Keynes, au fost diseminate pe scară largă de către jurnalismul politic nespecializat în economie. S-a întâmplat în mod special așa cu ideea potrivit căreia - pentru că J. M. Keynes susținuse în anii ‘30 majorarea cheltuielilor publice ca măsură împotriva șomajului - orice tăiere bugetară, indiferent de circumstanțe, este în mod necesar anti-keynesiană sau reprezintă o trădare a învățăturilor lui Keynes. De exemplu, în februarie 1976, când în condițiile unui deficit bugetar de 10 miliarde de lire sterline și ale unei balanțe de plăți extrem de adverse guvernul laburist avansa unele reduceri de cheltuieli publice, parțial iluzorii, publicația New Statesman proclama: <Se împlinesc exact 40 de ani de când Keynes a scris Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor și o jumătate de veac de la apariția Sfârșitului laissez-faire, iar guvernul se comportă ca și cum aceste lucrări n-ar fi fost scrise niciodată>", se menționează în cartea Keynes versus the "Keynesians"...?, scrisă de T.W. Hutchison în 1977.

Apropo de Teoria lui Keynes, participant în 1975 la o conferință, Friedrich August von Hayek, laureatul Nobel pentru economie, a menționat: "Domnilor, m-ați invitat să vă vorbesc despre un termen care e o noutate, stagflație. Am stat și m-am gândit și cred că am un răspuns. În ’39, după ce prietenul meu John Keynes și-a lansat cartea (Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor) și am citit-o, mi-am dat seama cât de peri­cu­loasă este și l-am invitat la o dis­cu­ție la un restaurant londonez. Și știți ce i-am spus? John scoate porcăria asta de pe piață că vei distruge capitalismul. Și uite că s-a întâmplat că porcăria lui John a distrus capitalismul". Dar asta fără a uita să amintească că "ar fi nedrept să-l învinovățim prea mult pe Keynes pentru răul neîndoielnic produs de teoriile sale, fiindcă sunt convins că, dacă ar fi trăit, s-ar fi găsit în prim planul luptei împotriva inflației”.

• Când decade diviziunea muncii și se accentuează șomajul?

  Next >