În mod normal, o economie funcțională se bazează pe semnale. Prețurile transmit informație despre raritate, risc, cerere sau abundență. Când un produs devine mai greu de găsit, prețul lui crește. Când apare în exces, prețul scade. Acest mecanism pare banal, dar fără el coordonarea economică ar deveni aproape imposibilă.

Există însă un preț care influențează toate celelalte prețuri și care, tocmai de aceea, are o importanță aparte: prețul banilor.

Dobânda nu este doar costul unui credit. Ea transmite informație despre timp, risc, încredere și stabilitatea unei economii. Arată cât valorează prezentul în raport cu viitorul și cât de sigură este promisiunea că banii împrumutați astăzi vor putea fi returnați mâine fără pierderi majore.

Din acest motiv, atunci când dobânzile sunt distorsionate pentru perioade foarte lungi, nu se modifică doar costul creditului. Se modifică felul în care întreaga economie percepe realitatea.

Ani la rând, lumea a trăit într-un regim monetar neobișnuit. După criza financiară globală și apoi după pandemie, marile bănci centrale au împins dobânzile către zero și au injectat lichiditate la o scară fără precedent. Creditul ieftin a devenit noua normalitate, iar piețele au început treptat să se comporte ca și cum timpul, riscul și disciplina financiară și-ar fi pierdut importanța.

Aceasta este poate cea mai puțin discutată consecință a erei banilor ieftini: dispariția funcției informaționale a dobânzii.

Într-o economie sănătoasă, costul finanțării disciplinează comportamentul. Obligă companiile să aleagă investițiile productive, obligă guvernele să țină cont de costul deficitului și obligă investitorii să diferențieze între proiecte solide și simple promisiuni speculative. Dobânda funcționează astfel ca un mecanism de selecție economică.

Când însă banii devin aproape gratuiți, acest proces începe să se deterioreze.

Capitalul nu mai este distribuit în funcție de eficiență, ci în funcție de disponibilitatea lichidității. Proiecte care în condiții normale nu ar fi fost niciodată finanțate ajung să atragă resurse masive. Companii fragile supraviețuiesc artificial, investițiile speculative se multiplică, iar percepția riscului începe să se estompeze.

Treptat, economia se obișnuiește cu ideea că finanțarea ieftină este un drept natural, nu o condiție excepțională produsă de un context monetar extrem.

Acesta este unul dintre motivele pentru care revenirea dobânzilor mai ridicate produce astăzi reacții atât de intense. Nu doar pentru că ratele cresc, ci pentru că societatea redescoperă brusc existența costului capitalului după o perioadă foarte lungă în care acesta a părut suspendat.

În acest context trebuie înțeles și cazul ROBOR.

În spațiul public, indicatorul este adesea tratat ca sursa directă a problemelor financiare ale populației. Creșterea lui este percepută aproape ca o decizie arbitrară sau ca expresia unei intenții ostile venite dinspre sistemul bancar. Numai că această interpretare ignoră un lucru esențial: ROBOR nu creează realitatea monetară, ci o reflectă.

Atunci când inflația accelerează, când lichiditatea se restrânge sau când riscul economic crește, costul banilor se modifică inevitabil. Piața monetară reacționează la aceste schimbări chiar și atunci când nimeni nu dorește să accepte consecințele lor.

Problema este că, după ani întregi de dobânzi foarte mici la nivel global, societățile au început să perceapă semnalele negative drept anomalii sau abuzuri, nu drept mecanisme normale de ajustare.

Aici apare una dintre cele mai mari confuzii ale dezbaterii actuale: tendința de a trata dobânzile mici ca pe o stare firească și dobânzile mari ca pe o deviație morală.

În realitate, nici una dintre ele nu este morală. Sunt doar expresii diferite ale raportului dintre risc, inflație și disponibilitatea capitalului.

Dobânda nu recompensează sau pedepsește. Ea măsoară.

Măsoară încrederea într-o economie. Măsoară stabilitatea monedei. Măsoară disponibilitatea de a amâna consumul. Măsoară riscul ca viitorul să arate mai rău decât prezentul.

Tocmai de aceea, perioadele de bani foarte ieftini tind să creeze iluzii colective. Atunci când costul finanțării rămâne artificial redus prea mult timp, aproape orice proiect pare viabil, aproape orice activ pare valoros și aproape orice datorie pare sustenabilă. Economia începe să funcționeze sub impresia că timpul nu mai are cost.

Dar timpul economic are întotdeauna un cost. Iar atunci când acesta reapare, ajustarea este inevitabil dureroasă.

Furia împotriva ROBOR reflectă exact această ruptură dintre percepție și realitate. Mulți oameni nu contestă doar nivelul dobânzilor. Contestă însăși revenirea ideii că banii trebuie să aibă un preț compatibil cu riscul și inflația.

În fond, dobânzile ridicate sunt rareori populare pentru că ele obligă societatea să vadă limitele pe care perioadele de lichiditate abundentă le ascund temporar. Ele încetinesc expansiunea creditului, reduc spațiul pentru speculație și fac mai vizibile dezechilibrele acumulate în economie.

Din acest motiv, indicatori precum ROBOR devin adesea ținte simbolice ale frustrării publice. Este mai ușor să fie atacat un indice decât să fie acceptată ideea că ani întregi de credit ieftin au modificat profund percepția asupra riscului și a disciplinei financiare.

În cele din urmă, adevărata problemă nu este existența dobânzilor ridicate. Problema apare atunci când societățile uită rolul pe care dobânda îl îndeplinește într-o economie de piață.

• Dacă toate dobânzile au crescut la fel, urmează să amendăm și băncile...

  Next >