Darea în plată - Politicul transferă băncilor costul eşecului său, cu ochii aţintiţi spre alegători

În loc să se pună problema la modul că legea dării în plată este o iniţiativă proastă ce nu merită să fie băgată în seamă, partidele s-au pus pe negocieri. Adică, ceva prost devine prost susţinut şi scoaterea Programului Prima Casă de sub incidenţa actului normativ e condiţionată de eliminarea plafonului de 150.000 de euro.

Să analizăm situaţia. Felul în care a funcţionat a făcut ca toate imobilele achiziţionate prin Prima Casă să se plaseze sub plafonul de 150.000. Ceea ce dă posibilitatea băncilor comerciale să se îndrepte împotriva girantului stat pentru fiecare credit ce nu se mai poate plăti. Şi atunci, promotorii legii, ca să nu fie acuzaţi ulterior că au indus instabilitate bugetară prin efectul legii, exclud imobilele Prima Casă de la darea în plată, dar numai dacă se elimină “la pachet” şi limita de 150.000.

Ce se întâmplă fără plafon? În lipsa acestuia se pot da în plată locuinţe de orice valoare, şi, aşa cum arată proiectul de lege în prezent, oricâte ar deţine o persoană fizică, de câte ori doreşte aceasta, ceea ce e departe de rolul social pe care ar trebui să-l aibă legea. E adevărat că şi prin introducerea plafonului, fără condiţiile precizate, se înlocuia socialul cu discreţionarul. Acum însă se vede în mod clar, prin renunţarea la plafon, că legea nu se adresează oamenilor de rând.

Da, dar când legea nu mai e socială, înseamnă că acţionează retroactiv. Şi exact asta s-a dorit de la bun început, să se pună în cârca sistemului bancar pierderile dezvoltatorilor imobiliari asociaţi politicului. Ei sunt aceia, care prin manipularea preţurilor locuinţelor le-au dus la un nivel ce nu poate fi susţinut pe termen lung prin serviciul datoriei. În contextul în care, subliniez, principalul punct de nesustenabilitate a fost preţul de achiziţie al caselor, nu condiţiile de creditare.

Ca să rezum, cei care au creat premisele de a porni creditarea pe baza înţelegerilor politice cu UE au dat impresia că achiziţia de locuinţe se bazează pe crearea unei puternice clase de mijloc, dar fără a putea genera un mediu investiţional care să funcţioneze concomitent cu creditarea. Ulterior, iluziile induse politic au fost trădate de măsurile de amendare a nivelului de trai, cu taxe şi salarii scăzute. Cu alte cuvinte, politicienii nu au reuşit să susţină economic anticipaţiile pe care le-au ancorat. Iar în prezent, fără să-şi asume răspunderea pentru eşecul produs, văzut în micşorarea averii oamenilor şi a supraîndatorării, ei încearcă să dea vina pe sistemul bancar, care a avut neşansa să devină antipatic, pe fondul stângăciilor unor manageri ce au crezut în enunţul politicului.

Dar, o spun încă o dată şi o voi repeta ori de câte ori este necesar, nu băncile au înjumătăţit preţul imobilelor, sărăcindu-i pe cei care au crezut că vor fi clasa de mijloc a celei de a 7-a puteri economice a UE, ci politicul, prin măsurile guvernamentale proaste. Iar în aceste circumstanţe e de neînţeles cum e posibil să fie recompensaţi tocmai cei ce i-au urmat cel mai fidel linia şi au produs o bulă imobiliară?