Fără să poată fi capabil să accepte o schimbare de paradigmă, actualul executiv urmează linia celor anterioare și, în loc să implementeze reforme structurale, continuă să administreze pe scenarii de avarie.

Cel mai bun exemplu - lângă care se pot alătura natural termeni precum hazard moral, selecție adversă și socializarea pierderilor - e reintroducerea supraaccizelor la carburanți. Niște accize stabilite, reamintesc, pe baza unui curs de schimb care nu s-a tranzancționat niciodată pe piață. Taxe la care există cea mai slabă corelație sursă - destinație din întregul cadru, ceea ce le face să fie cele mai politizate. Și, ca de obicei, eficiența cu care colectează taxele lanțurilor logistice din domeniul petrolului și tutunului, care sunt mai mult agenți fiscali decât își servesc acționarii, substituie încrederea în decidenții politici, însă nu asupra acestui aspect vreau neapărat să mă opresc și nici a derogărilor de la modificarea codului fiscal.

Principala problemă pe care aș vrea să o relev este că pe baza creșterii accizelor, coroborată cu reducerea impozitului pe profit și clarificarea împărțirii cheltuielilor între angajat și angajator, s-ar putea bănui că ar avea loc o transparentizare la nivel de costuri, menită să încurajeze investițiile. Adică, s-ar putea spune după ce se mută greutatea taxării dinspre antreprenori pe menaje, că primii se vor apuca să le creeze locuri de muncă celor afectați de fiscalitate, fără să se dezechilibreze balanța bugetară.

Da, numai că din nou e scăpată din vedere cea mai spinoasă chestiune cu care se confruntă România: supraîndatorarea populației. Cu alte cuvinte, după ce eradicarea corupției a făcut să devină prioritară mărirea salariilor în administrația locală ca să se concureze cu lefuri mai mari sectorul privat ce furnizează resursele, nu se dă nicio atenție posibilității virării consumului  în economia subterană ca urmare a taxării unei populații datoare. Or, în contextul încrederii scăzute și a supraîndatorării, dacă impactul măsurilor se vede mai mult în reducerea cererii în economia la vedere, decât în creșterea de prețuri, se creează potențial pentru generarea unei spirale deflaționiste ce va infirma calculele momentului privind colectarea. Asta cu sublinierea că zona în care se va vedea fenomenul deflaționist nu va fi neapărat indicele prețurilor de consum, ci deflatorul PIB.

În aceste circumstanțe, merită reiterat că actuala macrostabilitate nu este obținută pe baze solide, pentru ca acest lucru să se întâmple și să se corecteze dezechiliberele de la nivelul menajelor se impune păstrarea unui excedent bugetar, cât timp nu se atrag fonduri europene și nu e necesară o componentă de cofinanțare. Dar și o depreciere a leului față de principalele valute pentru a se combate un efect inversat Balassa – Samuleson, în care efectul devine cauza ruperii corelaţiilor de productivitate, în contextul în care creșterile de salarii prognozate în domeniile non-tradable, în care se află și administrația publică locală, educaţia şi sănătate, amplifică - în lipsa sporurilor de productivitate - deficitul de cont curent.

Așadar, iată cam care ar fi antidotul pentru fenomenul deflaționist și pentru o creștere economică ce nu contribuie la dezvoltare. Și încă o precizare: băncile nu fac profit din cauză că funcționează în această secvență a supraîndatorării ce influențează negativ portofoliile de credite, iar guvernul, în loc să oprească acest flagel, continuă să-l întrețină.

Articol apărut inițial în revista Piața Financiară

• Duduim iar pe bază de arierate?

  < Prev
• De ce nu se poate conduce prin interpuși?

  Next >