Cum de nu-s japonezii canibali?

Ghelari și Teliuc - fier, Iacobeni - mangan, Leșu Ursului și Altân Tepe - cupru, Poiana Ruscă și Muncelu Mic - plumb, Nistru și Ilba - zinc, Pădurea Craiului și Vârciorog - bauxită, Izvorul Ampoiului - mercur, Băița - wolfram și molibden. Le-am enumerate ca să vedeți că le știu. Acum haideți să vorbim de păduri. Pe acestea dacă le tăiem și le replantăm le putem exploata rațional, în așa fel încât să avem și resurse și să protejăm și mediul. Nu cum se întâmplă cu zăcămintele de cupru, zinc și bauxită, care nu se regenerează.

Există însă o țară, Japonia, care nu are nici fier, nici mangan, nici metale rare cu care se fac oțeluri speciale, și cu toate acestea produce mașini, vapoare, aparatură audio-video, ba trimite și rachete în spațiu. Românii dacă ar fi nevoiți să facă schimb de teritoriu cu japonezii probabil că ar trebui să practice canibalismul.

Și totuși ce are Japonia de nu recurge la canibalism? Resurse umane. Acelea de care scriam, la un moment dat într-un editorialul numit “De ce murim lent?”, că sunt disponibilizate acum de managerii români care doresc să depășească momentul critic pe seama reducerii costurilor cu personalul. Iar după ce respectivii conducători dau afară un număr record de angajați constată că tot au pierderi. Oare de ce? Pentru că n-au schimbat nimic în modul de administrare.

E limpede, resursele care ar permite ieșirea României din criză sunt cele umane și exact acelea sunt distruse. Asta pentru că în top managementul marilor companii sunt impuși niște indivizi rași, tunși și frezați, “capabili” să răspundă la înalte comandamente. Ei au fost avizați de directori de resurse umane, care seamănă ca două picături de apă cu șefii de cadre din trecut, și care habar n-au să găsească principalul “antidot” împotriva crizei: creativitatea. Căci, deh, creativitatea nu apare la comandă, într-un cadru înregimentat și just planificat.

Dar mai mult decât atât, în situația în care managerii, avizați de șefii de cadre, conduc după “algoritm”, reacția subordonatului cu idei este fie să le conserve, fie să le prezinte într-o variantă în care nu pot fi exploatate. Dar chiar dacă respectivele idei ar fi date pe bune, împreună cu “normele” de aplicare, conducătorii cu gândire cazonă tot ar aplica ce înțeleg din ele sau ce le convine.

Ca să conchid, cât timp conservarea obedienței și a fricii constituie politică de stat în România nu poate fi generat un mediu în care să apară idei de ieșire din criză, ci doar să se conserve un cadru, demn de Soldatul Svejk, în care conduc indivizi ce funcționează pe bază de: “Dacă-i ordin, cu plăcere”. Iar rezultatul unei astfel de abordări se manifestă în jefuirea cu sălbăticie a tuturor resurselor: umane și materiale.