În țara noastră, există un anumit număr de servicii de informații, cunoscute (e mai mult un eufemism) îndeobște sub denumirea populară de „servicii secrete”. Numărul lor oficial e unul oarecare, modic, și nu are rost să ne referim la el aici. Numărul lor real este de facto necunoscut publicului larg, dar cred că ne putem permite să speculăm că e vorba de un număr natural finit.

Nu avem însă suficiente date pentru a specula dacă numărul de servicii secrete este unul constant/definitiv/permanent sau unul fluctuant în funcție de factori despre care, de asemenea, nu avem nicio informație.  

De asemenea, ar fi relativ mai liniștitor să știm că dacă numărul de servicii secrete românești este unul fluctuant, variabil deci, și nu unul constant, atunci acesta fluctuează măcar după un anumit algoritm, cât de complicat, și nu total la voia hazardului. Dar evident că nici asta nu putem ști sigur. Și atunci, așa cum se întâmplă totdeauna în contexte în care incertitudinea e mare, ne simțim tentați să dăm frâu liber elanului speculativ.

Ne putem imagina, de exemplu, că, precum niște organisme vii evoluate, serviciile secrete dispun de capacitatea de a se reproduce, de a crea în permanență noi servicii secrete. Acesta este însă un scenariu mai degrabă hiperinflaționist, căci ce e cert e că nu am auzit vreodată vorbindu-se despre servicii de informații decedate. Și cum se înmulțesc serviciile secrete? Prin contact direct? Prin diviziune? Prin spori? Care e perioada de incubație și cât de repede ajung la maturitate? Curiozitatea savantului amator, ca și a celui profesionist, este nesățioasă.

Este logic, de asemenea, că mulți oameni ai serviciilor de informații sunt obligați de natura operațiunilor la care participă să nu își dezvăluie adevăratul job. Ei s-ar numi agenți sub acoperire. Însă care e cea mai bună formă de acoperire, cea în care confidențialitatea este conservată la modul absolut? Evident, scenariul în care nici chiar lucrătorul serviciului de informații X nu știe despre sine că este lucrător al serviciului de informații X. A ști cu ce te ocupi de fapt este un privilegiu rezervat rangurilor funcționale superioare.

Însă în acest caz, întrebarea „cât la sută din populația României lucrează într-un fel sau altul pentru serviciile secrete?” își pierde cu totul sensul. E posibil să nu știe nimeni cu precizie, de vreme ce nu e obligatoriu ca serviciile să își spună totul între ele. Așa ceva nu se întâmplă nici măcar în cele mai fericite căsnicii. Nu e imposibil, de asemenea, ca procentul respectiv să fie mai mare de sută la sută. Teoretic, o persoană poate lucra concomitent pentru mai multe servicii.

Ce este cert însă e că serviciile au o pondere mare în PIB-ul potențial, de vreme ce, teoretic, atât de mulți oameni sunt lucrători ai lor, fie că o știu sau nu. Atunci însă se pune întrebarea: mai are vreun sens epitetul „secrete”? Mie mi se pare că nu, de vreme ce omniprezența, chiar obscură, subminează ideea de secret. România însăși ar trebui să-și schimbe numele, din republică în serviciu secret.

• Amnistia fiscală a început deja cu titlurile de stat pentru populație

  < Prev
• Managementul găinii cu ouă de aur

  Next >