Dacă toata lumea cântă-n franciză, cine mai compune?

Am observat că toată lumea e înnebunită după cântatul în franciză. Concursurile de karaoke de la televizor zici că funcţionează tot pe modelul corporațiilor care comandă marfă din China. Problema pe care o are însă rețeta corporatistă este că produsul care se mută din voce-n voce nu se mai „fabrică”. Asistăm la niște concursuri de imitație, nu de creație. Coveriştii nu riscă să devină un alt Hendrix, Joplin sau Morrison. Chiar dacă atunci când te axezi pe produse “generice”, și nu pe unele care să rupă gură târgului, e greu să obţii prima de succes menită să-ţi asigure independența. Se poate înțelege oare că francizele, în orice formă, nu te îmbogăţesc? Că tributul implică o formă de vasalitate?

Aşadar, creativitatea e înlocuită cu amintirea ei, afişată cu mult marketing corporatist. Iar într-o lume dominată de rețete corporatiste, ce substituie modul original de a face lucruri și educația adevărată cu disciplina, se vede că nu mai vine nimic din urmă. Puținele trupe din care mai răzbate autenticul umplu până la refuz stadioanele. Pe vremuri ele cântau în teatre. Adică, erau multe trupe originale și un public ceva mai selectiv, care încerca să se „încarce” cultural de la mai multe surse şi câştigurile erau asigurate din vânzările de bilete. Acum sunt puține și aleargă „consumatorii” după „furnizori”, invers decât se întâmpla în capitalismul clasic, iar veniturile se obţin din drepturi de autor ce depăşesc viaţa acestora, ceea ce înseamnă că se mai şi moştenesc.

În fine. numai cine nu vrea nu observă că sex simbolurile la care ne raportăm, de la Sharon Stone la Madonna sunt la menopauză, iar trupele rock de la la AC /DC la Rolling Stones - în cărucior, deci mai mult se imită decât se creează cu ajutorul remakeurilor din cinematografie şi a trupelor tribut.

Haideți să schimbăm însă unghiul pentru a deveni discuția completă. Degeaba sunt făcuţi oamenii sclavi sau roboței cu supraîndatorare (via QE), dacă e ținut sus prețul activelor și al materiilor prime. Bogații vor vedea că au probleme cu exercitarea puterii pe care le-o dă avuția acumulată. De ce? Pentru că activităţile generatoare de profit vor fi supraevaluate. În ce sens? Cel care deține capitalul dorește să cumpere creativitate pentru care plăteşte un preț de transfer pe relația profit-salarii, dar i se oferă în loc un mod de organizare corporatist.

Cu alte cuvinte, societatea e astfel construită încât finanțatorul să ia de la angajat creativitate. Dar formele moderne de sclavagism au înlocuit-o cu clișee și marketing, în contextul în care au standardizat activitatea și au reprimat competiția pe fondul globalizării.

Creativitatea e subminată de politic și ajunge să fie supraevaluată din cauza barierelor fiscale puse. Ca urmare a acestora, toți producătorii de bunuri de larg consum încep să le fabrice în China comunistă, la aceeași calitate, ceea ce invalidează principiul „sunt prea sărac să cumpăr un lucru ieftin”.

Dar mai important este că ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanța. Pentru că principiile ce stau la bază funcţionării societăţii sunt defecte. Lumea evoluează cu creativitate, libertate și alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă, nu pe seama unui mod care le reprimă.

Nu modul de organizare trebuie să fie vioara (sau chitara !) întâi, ci creativitatea. Creativitatea și libertatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile, în fața amenzilor. Nu ca în momentul de faţă, când observăm că efectul se substituie cauzei. Nu politicienii și corporațiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieței nu trebuie să fie înlocuită cu cea politizată, care redistribuie resursele.

Englezii au făcut un lucru foarte important. Educația primită în familie le-a indicat că se atentează la libertatea lor și atunci au părăsit UE în încercarea de a forța schimbarea paradigmei globaliste ce domină acum lumea. Înainte cei care protestaseră la adresa corectitudinii politice fuseseră americanii. Poate că în acest context se va atinge masa critică pentru a repune în drepturi meritocraţia, productivitatea și piețele, în locul statelor sociale hrănite cu discreţionarism, hazard moral și selecție adversă, ceea ce le apropie - pe seama conservării privilegiilor dobândite - mai mult de feudalism decât de socialism.