Istoria începe să fie cunoscută destul de bine. După strădaniile principilor şi cucerirea independenţei, apare, în 1880, institutul de emisiune: Banca Naţională a României, care aniversează 140 de ani de existenţă. Atunci banii erau legaţi de metalele preţioase, mai întâi de aur şi de argint,  apoi, după renunţarea la bimetalism, doar de metalul galben.

Legea monetară dn 1929 - ce a urmat unui război devastator, dar şi pierderii tezaurului ce acoperea emisiunea de bilete de bancă - menţine monometalismul aur, dar îi fixează leului o valoare de 32 de ori mai redusă decât în 1890, greutatea în metal preţios a etalonului fiind de doar 0,01 grame, faţă de 0,3226, ceea ce consacră deprecierea suferită de moneda naţională - semnele monetare pe piaţă şi circulaţia monetară au rămas la un nivel similar.

Apropo însă de acest din urmă element, Victor Axenciuc apreciază - în monumentale sa lucrare dedicată evoluţiei economice a Românie în care îl citează pe Costin C. Kiriţescu - că circulaţia monetară, calculată pe locuitor, reflectă fenomenele care au traversat economia. Cât timp s-a menţinut constantă valoarea monedei, până la primul război mondial, deosebim două perioade: până la sfârşitul secolului XIX masa monetară se multiplică lent de la 20 la 30 de lei pe locuitor, iar după aceea, până în 1914 - 1915, avansul e substanţial, la 80-90 de lei, în contextul intensificării activităţii comercial industriale.

Vin apoi anii cu inflaţie accelerată, când deprecierea micşorează valoarea leului la 1/40 din nivelul antebelic. Cu toate acestea, circulaţia pe locuitor - precizează Axenciuc - se măreşte cu mai puţin de 20 de ori, atestând creşterea operaţiunilor fără numerar prin viramente, cecuri şi alte instrumente.

Deprecierea leului în intervalul 1918 - 1928 

După stabilizarea din 1929, piaţa monetară e mai relaxată şi din cauza scăderii preţurilor pe fondul crizei din anii ’30, dar, după 1934, circulaţia monetară creşte, depăşind 1.300 de lei pe locuitor în 1936 şi 3.000 la debutul celui de-al doilea mare război, până la 26.000 în 1944 şi 77.000 în 1945.

Un indicator important, totodată, e acoperirea emisiunii de monedă. Banca Naţională a dus o politică de acoperire cu aur şi argint, dar de la sfârşitul secolului al XIX-lea, devizele - care reprezentau intrinsec aurul = ocupau un loc mai important, până la paritate cu acoperirea metalică. În perioada inflaţiei, în special a celei de după 1939 - menţionează Axenciuc - devizele şi bonurile de tezaur  de la stat, pentru împrumuturile acordate, depăşesc de peste 10 ori acoperirea în aur, ceea ce însemna că, de fapt, nu mai constituiau acoperire, ci o garanţie de acoperire guvernamentală fictivă.

În 1929, odată cu reevaluarea stocului de metal galben la noua paritate, aurul îşi reia rolul. Gradul de acoperire al circulaţiei monetare este mai ridicat, 53% - 78% până în 1913 şi mai redus, între 30% şi 42%, în perioada inflaţionistă 1916 - 1928. La stabilizarea din 1929, procentul este din nou ridicat, peste 75%, pentru ca ulterior să scadă sub 50%, la o treime şi un sfert, în paralel cu procesul inflaţionist. În 1945 - 1947, leul e, practic, lipsit de acoperire. Vine reforma monetară din august 1947, care încearcă să aducă circulaţia monetară aproape de nivelul din 1938, după care urmează comunismul…

Etalonul aur a fost abandonat de mult, statele dezvoltate nu se sfiesc să se bucure de lipsa lui prin intermediul relaxării cantitative şi băncile lor centrale avansează ideea de a steriliza excesul de bani nici mai mult nici mai puţin decât prin emiterea de criptomonede, dar haideţi să facem un exerciţiu, să împărţim masa bănească de acum a României la numărul locuitorilor şi să vedem la ce rezultat ajungem. În 1914, la o populaţie de 7, 77 milioane, circulaţia era de 87,5 lei pe locuitor, din care 13,1 - circulaţie metalică şi 74,4 - fiduciară. În 2020, la 19,3 milioane  de români, masă monetară (M3) de 452.794 miliarde de lei reprezintă 23.461 de lei pe locuitor. În 1944, circulaţia se plasa la 26.051 de lei. Suntem în război? Aşa ar părea, deşi nu se ştie exact cu cine. Dacă ne raportăm doar la masa monetară în sens restrâns (M1), ajungem tot cam la ceva ca în vreme de război: 15.900 lei per capita şi la 4.348 dacă discutăm doar de numerar - nivel 1940. Iar dacă ne uităm la acoperire, observăm că aurul monetar reprezintă cam 6% din M3 şi rezerva valutară 35%, deci cu 41% acoperire cu rezerve internaţionale ne plasăm undeva tot pe la început de război.

Taxa scontului

Problema este însă că e posibil să stăm mai rău decât ca-n vreme de război dacă ne uităm la nivelul balanţei comerciale şi al productivităţii. În interbelic, pe timpul etalonului aur, balanţa export/import era cea care condiţiona acoperirea. Atunci discutam de metalul preţios, în prezent de bunuri şi servicii, dar dacă la momentul de faţă stăm mai prost în relaţia cu partenerii regionali se poate zice că deosebirea dintre cele două perioade în care nu am gestionat strălucit e că în cea actuală am acumulat un decalaj.

Sigur că în afară de cantitatea de bani raportată la numărul locuitorilor vorbim şi de viteza lor de rotaţie, care poate fi mare atunci când economia e dinamică şi lucrează cu stocuri reduse, dar şi când lipseşte elementul încredere şi se depreciază sentimentul economic. La jumătatea anilor ’30 situaţia dădea semne de revenire într-o economie de piaţă cu autoreglaj bun, care a permis scăderea taxei scontului - echivalentul dobânzii de politică monetară din zilele noastre - de la 9% în 1930, la 4,5% în 1935 şi 3,5% în 1938. Din păcate, a venit cel de-al doilea mare război.

• Teatru elisabetan? Nu cere publicul... donaldian aveţi?

  < Prev
• Fotbalul suferă de lipsa diviziunii muncii

  Next >