Aurul se vinde cu 1.970 de dolari pe uncie, platina cu 970. Suntem în situaţia în care dacă un conductor electric mai slab atinge un preț mai mare, poate că ar fi de preferat  argintul și în felul acesta nu s-ar mai destabiliza raportul natural dintre platină și aur, cum l-ar determina economia reală, fără „intervenţia” celei financiare, aşa cum s-a văzut, de pildă, în intervalul 1996 - 2010 când conductorul mai bun a fost mereu mai scump şi preţul celuilalt platinic important, paladiul, deşi fluctuant, se plasa cam la o treime.  

Dar de ce aduc totuşi în discuție metalul alb mult mai ieftin decât platina sau paladiul, fiindcă bimetalismul aur-argint domină multe secole sistemele monetare, până când Legea lui Gresham decide păstrarea aurului și înlăturarea argintului.

Regula formulată de economistul englez în secolul XVI spune că atunci când două monede circulă concomitent pe o piață publicul o va considera pe una bună și pe cealaltă rea.

În momentul de faţă, cu aurul la peste 1.900 dolari uncia și argintul la 23, raportul dintre ele e de 1 la 83 și s-a plasat chiar la 1:90.

Dar n-a fost întotdeauna așa, când a apărut pentru prima oară în Egipt argintul era considerat mai valoros decât aurul!

Haideți însă să deschidem cartea, “Afaceri și căderi financiare în lumea capitalului” şi să răsfoim capitolul “Aur sau argint?”.

 

 

Regele Croesus, părintele monedei metalice (sec. IV i.Hr.), stabilește un raport aur-argint de 1:13. În vreme ce în timpul împăratului Traian se situează la 1:12.

Urmează o perioadă în care argintul are un ascendent. Până în anii 1300 circulația monedelor e limitată, tranzacțiile comerciale sunt sporadice, iar elementul cu simbolul Ag în tabelul lui Mendeleev, cu valoarea mai redusă, răspunde mai bine unui schimb de mărfuri scăzut.

Dar relațiile sat-oraș iau amploare, negoțul înflorește și se produce revirimentul aurului. Veneția emite în 1252 florinul din metal galben și în secolul următor și restul Europei reîncepe baterea banilor din aur, iar cursa aur - argint se relansează.

Inițial, bimetalismul se corelează cu diversitatea plăților. Cele mărunte, zilnice, se fac în argint, iar aurul servește la achitarea sumelor mari, ce necesită efort de transport dacă se fac în argint. În Moldova, de pildă, în secolele XV - XVII vânzările imobiliare se realizează doar în florini de aur venețieni.

Mai valoros, aurul se impune treptat ca simbol al bogăției, e mai ușor de tezaurizat. În schimb, argintul e împins spre periferia sistemului monetar. Tradiția acestei diferențieri s-a păstrat multă vreme și a dat naștere la obiceiuri pe care doar istoria le explică.

În Anglia, în secolele XVI - XVII, moneda standard se numește guineea de aur (după provenienţa aurului, din Golful Guineei). Moneda de argint este shilingul. Raportul dintre monede e de 1:20, iar ulterior o  guinee echivalează 21 de shilingi.

 

 

Atât guineea cât și shilingul se pot folosi pentru plăți, dar banii din aur servesc pentru unele mai importante, nu pentru cheltuieli zilnice, precum shilingii.

O consultaţie medicală costă o guinee, tarif rămas până în zilele noastre. Guineea de aur a dispărut, dar rămâne unitatea de calcul pentru mersul la doctor, aşa cum se observă în vocabularul curent al limbii engleze.

În același timp, shilingul e unitatea prin care orice gospodină britanică își face socotelile la piață, sunt banii de coşniţă. 

Bimetalismul răspunde anumitor cerințe, dar este, în esență, un sistem instabil. Începând cu domnia reginei Elisabeta I, circulația monetară e supusă unor reguli care o feresc de abuzururile anterioare, îi asigură stabilitate. Dar, toate încercările de a impune un raport fix aur - argint, esențial pentru funcționarea normală a bimetalismului și pentru evitarea speculațiilor, eșuează.

Fizicianul englez Isaac Newton încercă în 1717 să rezolve problema bimetalismului. Din 1601 până în 1717 lira sterlină şi-a păstrată intactă cantitatea de argint pe care o conține, dar suferă o deteriorare a valorii față de aur cu o treime, deoarece prețul argintului scade.  Descoperirea unor zăcăminte de argint în America determină o abundență de metal și deteriorarea raportului aur - argint de la 1:13 la 1:16. Asta îl determină pe șeful monetărie statului, Newton, să stabilească un raport fix aur-argint de 1:15,2.

 În Franța însă argintul e mai bine evaluat - 1: 14,5 - ceea ce duce la scurgerea metalului alb din Anglia, peste Canalul Mânecii. Fenomenul nu ia, din fericire, proporții, deoarece monedele britanice de argint sunt de proastă calitate, dar Marea Britanie învață că nu se mai poate baza pe argint.

 

 

La sfârșitul secolului XVIII atât Franța, cât și Anglia au serioase dificultăți financiare la care contribuie revoluția franceză și războaiele napoleoniene. Monetăriile încetează să mai bată. Ambele țări renunță să mai introducă în circulație noi piese de aur şi argint şi folosesc temporar bancnotele de hârtie neconvertibile în metale nobile.

În 1821, în UK, s-a trecut din nou la covertibilitatea bancnotelor. Noua monedă metalică - sovereign - e din aur și valorează cât o liră. Monetăria engleză în acea perioadă nu mai emite bani de argint. De ce? O lege din 1816  specifică faptul că, după victoria asupra lui Napoleon, Anglia trebuia să revină la convertibilitate, la posibilitatea ca bancnotele emise de Bank of England să fie transformate în aur sau argint; actul normativ prevede însă ca asupra monedelor de argint să se aplice un senioraj, nu şi asupra celor de aur. Moneda de argint ar trebui să valoreze mai puțin decât suma înscrisă pe ea. Promotorii legii doresc să sublinieze că argintul devine un etalon monetar subsidiar. Dar, în cele din urmă, nu mai e aplicată prevederea privind baterea monedelor de argint și acesta e momentul crucial în stabilirea etalonului aur, deoarece metalul alb va dispărea ulterior din circulația monetară. La prima vedere se poate vorbi de o scăpare administrativă, dar trecerea la monometalism constituie, de fapt, un proces ireversibil. Iar abandonarea bimetalismului se produce mai întâi în Regatul Unit, deoarece contradicțiile se manifestă mai puternic acolo unde comerțul joacă un rol important în viața economică.

Ce se întâmplă în celelalte țări? În 1821, Franța, Italia, Elveția, Belgia, Statele Unite au încă un sistem bimetalist. În Germania și Europa Centrală argintul este, mai departe, utilizat în circulația monetară. Deşi dezvoltarea comerțului și în general a economiei face mai dificilă menținerea unui raport fix aur-argint.

Dificultățile cunosc o amploare deosebită în SUA, unde președintele Jackson stabilește în 1834 un raport aur - argint  favorabil pentru primul metal, de 1 la 16.În consecință, în Statele Unite metalul galben dispare din circulație, fiind tezaurizat, iar argintul caută locuri unde e mai bine evaluat.

Apoi, descoperirile de aur, cunoscuta gold rush din California, duce la o abundență relativă și la scăderea prețului metalul galben în America. Lucrurile se inverseză și argintul începe să plece din Europa în America.

 

 

Dar lovitura de grație dată bimetalismului vine în 1865 - 1870, când descoperirile din Nevada fac argintul abundent în America și Europa e din nou inundată de metalul alb.

Epoca bimetalistă se încheie, practic, în 1873. Victorioasă în războiul din 1871 contra Franței, Germania cere ca despăgubirile de război de cinci miliarde de franci să-i fie plătite în aur. Pe baza acestor rezerve, Germania trece la etalonul aur.

În 1873, toate țările Uniunii Latine - grup de state, în frunte cu Franța, care au menținut bimetalismul și au încercat să-l apere prin stabilirea unui raport fix între aur și argint -  opresc baterea monedelor de argint. Statele Unite renunță și ele la bimetalism în 1879.

Aurul învinge. Legea lui Gresham decide păstrarea aurului și înlăturarea argintului.

Şi totuşi fraţii Hunt nu se împacă deloc cu acest statut al argintului. Nelson și William Hunt urcă prețul argintului de la 2 dolari pe uncie în 1973 la niveluri de 25 de ori mai mari șapte ani mai târziu. În 1979 ei acumulează împreună cu câțiva parteneri din lumea arabă jumătate din rezervele lumii. În 1980 însă atunci când prețul e împins la peste 50 de dolari uncia, COMEX - bursa de metale din New York și Federal Reserve - sistemul de bănci centrale al Statelor Unite intervin în forță reușind inițial o înjumătățire a prețului, iar apoi o coborâre la 10 dolari/uncie. Până în 1986 argintul revine la 5 dolari, iar frații Hunt se aleg cu o pierdere de un miliard de dolari. În august 1988 cei doi sunt condamnați pentru asociere în vederea manipulării pieței.

În fine, se poate observa cum celălalt platinic de care am discutat, paladiul, a fost mai scump decât aurul şi acum costă mai mult doar decât platina. Statele au luat poziţie împotriva poluării, convertoarele catalitice care o reduc folosesc paladiul la motoarele pe benzină şi platina la cele pe motorină şi ultimul tip de motorizare a căzut victimă scandalului emisiilor din Europa. Ca urmare a acestui context şi fără „susţinere” monetară, platina nu mai e cel mai valoros metal preţios, aşa cum s-a întâmplat în intervalul 1996 – 2008, de exemplu.

 

 

La fel de important este însă că raportul aur - argint nu mai e de 1:13 sau 1:12 ca în antichitate, ci a ajuns la 1:83, după ce a fost și 1:90. Argintul este foarte greu de recomandat ca plasament din cauza volatilităţi. Preţul său poate fi manipulat, nu chiar la amploarea realizată de frații Hunt, dar ca urmare a acestui aspect este numit aurul săracilor. Principalul dezavantaj al argintului e valoarea intrinsecă mică. Prețul redus face din argint o marfă extrem de ușor de speculat. Dacă astăzi am crezut că deținem  o valoare, mâine e posibil să nu mai avem nimic.În cazul argintului nu există o autoritate de necontestat, ca De Beers pe piața diamantelor, Anglo American Platinum pe cea a platinei ori Fondul Monetar Internațional pe piața aurului, care la momentul oportun să restrângă volatilitatea.

---

• De la Leszek Balcerowicz la Nassim Taleb prin legile lui Murphy

  < Prev
• Previziunile economice fac astrologia să pară respectabilă

  Next >