Mințile ilustre discută idei, inteligențele medii evenimente, iar mințile reduse îi discută pe alții. Pornind de la această observație se vede că pe bursa impresiilor se pun repede niște etichete unora în încercarea ca alții să monopolizeze adevărul.

După care, aceia ce țipă cel mai tare și dau dovadă de cel mai puțin bun simț se vede că au și cea mai slabă expertiză economică. Ce facem, înaintăm servindu-ne de coate, le interzicem unora să mai aibă păreri și apoi, când rămânem singuri și nederanjați, ne exprimăm opiniile noastre slabe pe piața pe care o monopolizăm?

Un exemplu la îndemână este dat de aceia ce se pretind susținători ai piețelor libere, dar care repetă după socialiști că români s-au supraîndatorat nu din cauză că li s-au suprataxat veniturile și au încercat să-și găsească scăparea în credite, ci fiindcă au lipsit reglementările care să-i împiedice. De parcă nu  cel care oferă și cel care cere trebuie să fie principalii responsabili pentru actele lor, stipulate într-un contract, ci e necesar să vină un frate mai mare să le facă bine cu forța.

O a doua probă de gândire limitată e atunci când e vehiculat laitmotivul că proprietățile merită impozitate, pentru că oricum taxele-s mici, când ar trebui să fim conștienți că se impozitează niște bunuri achiziționate din venituri deja taxate. Iar cum statele obișnuiesc să evite dubla impunere, tot așa ar trebuie să se întâmple și în această situație, pentru că, altfel, vorbim de o măsură discreționară. 

Repet. Nu putem atenta la bunul simț, după ce îl îngropăm să rămânem singuri pe piață și apoi, fără să mai fim deranjați, să observăm că am devenit tăcuți, fiindcă nu mai avem ce combate. Și nu-i normal ca piața să fie monopolizată de câțiva care fac pe nebunii și încearcă să închidă gura celorlalți cu ajutorul cantității de decibeli. Nu bocancii intrați în casă trebuie să-l facă pe consumator să atribuie votul de încredere, ci ideile exprimate.

Una dintre ultimele "idei" vehiculate pe piața media atrage atenția asupra faptului că aceia care se împrumută în lei sunt meniţi a împărtăși aceeaşi soartă cu cei ce au luat credite în franci elvețieni. Și, în fine, poți întâlni cu greu ceva mai aiurea ca respectivul articol, mai multe analogii eronate (cu creditul cu buletinul) și care generează impresii false (cum că ar dudui creditul la dobânzile acestea mici).

Dar nu-mi propun să explic punct cu punct, elucubrație cu elucubrație, de ce votul pieței n-ar trebui să valideze texte de acest fel, ci doar să restabilesc reperele corecte la care să ne raportăm.

De fiecare dată când banca centrală a atras atenția asupra riscurilor privind împrumuturile în franci a discutat de riscul de curs și a recomandat ca debitorii să contracteze credite în monedele în care își încasează salariile. De altfel și demonstranții din fața BNR agitau pancarte ce aveau legătură cu cursul de schimb franc/leu. Este evident în acest caz că leul n-are față de ce altă monedă să se deprecieze, el se poate devaloriza doar față de el, prin intermediul inflației, dar, din nou, e necesar să subliniez că majoritatea veniturilor românilor sunt în lei, ceea ce reprezintă cel mai important punct. 

Iar spusele guvernatorului Isărescu, rostite înainte de a izbucni de criza, vorbesc de riscul de curs, care nu există la nivelul creditelor în lei.

El a afirmat într-un interviu acordat revistei economice Săptămâna Financiară, în februarie 2008, ce poate fi consultat la orice bibliotecă publică: “Euro este moneda la care ne referim şi pe care o vom ţinti în momentul intrării în Mecanimul Ratelor de Schimb (ERM2). Francul elveţian nu are această valenţă. El poate să evolueze total independent faţă de euro şi, în consecinţă, faţă de leu”.

După care a precizat: “Dacă prognoza cursului euro/leu în următorii ani e greu de făcut, vă închipuiţi cât de dificil este de estimat raportul franc/leu. Pentru că nu e vorba doar de evoluţia leului, ci şi de cea a francului. Moneda naţională a României a devenit internaţional convertibilă. Este o inducere în eroare ca la o mişcare de curs să se spună numai aşa: Leul a crescut faţă de francul elveţian. Este foarte posibil ca francul elveţian - care este total independent faţă de noi - să aibă o evoluţie în sus sau în jos şi într-o mişcare de curs nu ştii cât aparţine, de fapt, leului şi cât francului”.

Şi ar mai fi un risc de adăugat a subliniat guvernatorul Isărescu, “uitându-ne în trecut, dar nu foarte departe - la ultimii 40-50 de ani -, francul elveţian a fost monedă de refugiu. În momente de mari turbulenţe internaţionale el se poate aprecia considerabil atât faţă de leu, cât şi faţă de euro. Şi atunci, ce pare acum ieftin privind de pe latura dobânzii se poate dovedi extrem de scump dacă ne uităm din perspectiva cursului. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu faţă de ce a calculat”.

Ştiţi ce au răspuns însă bancherii când au fost întrebaţi cum ar trebui să reacţioneze băncile care atribuie împrumuturi într-o astfel de monedă după intervenţia verbală a oficialului băncii centrale?

Au zis: “În cazul francului elveţian acest risc este diminuat de nivelul mult mai redus al dobânzii faţă de euro, ca să nu mai vorbim de leu. Tot ca un factor de reducere a riscului valutar acţionează şi majorările salariale - în ultimii ani, veniturile au crescut substanţial mai rapid decât inflaţia, oferind clienţilor resurse suplimentare pentru rambursarea creditelor, chiar în condiţiile unei evoluţii nefavorabile a cursului de schimb”. 

Dar mai mult decât atât, am discutat ani în șir de necesitatea de a devalutiza economia, de faptul că este nenatural să existe prețuri în devize și impozite (accize) în monedă străină, că la vecinii nostri și în UE, în general, creditele se dau, în cea mai mare parte, în moneda în care se plătesc salariile, iar în momentul de față, când ne apropiem de normalitate, se apucă să vină unii, într-un exercițiu suprarealist, să o critice.

Este clar că pentru a putea susține această tranziție de la creditarea în valută la cea în lei e necesar de o rată a economisirii în monedă locală consistentă. Iar după ce străinii și-au repatriat o parte din economisiri și am rămas la mâna celor ale românilor, Banca Națională a stimulat acumularea de lei în depozite, în condițiile în care nu s-a dus în jos cu rata dobânzii de politică monetară pe cât de repede recomandau analiștii de formație monetaristă, simpatizanți ai selecției adverse și ai hazardului moral.

În prezent, rata economisirii stă suficient de bine ca să poată da mai multă substanță tranziției spre creditarea în monedă națională, deși procesul nu s-a terminat. Proces căruia i se poate pune eticheta, reiterez, de firesc, în contextul în care România s-a mai reașezat din punct de vedere structural și managerial în părțile de economie reală ce s-au privatizat cu capital străin.

Si aici se poate discuta, desigur, de o mișcare bună de a susține creditarea în lei, atât timp cât orizontul de adoptare al euro s-a îndepărtat, la fel și necesitatea de a se corela evoluția rezervelor minime obligatorii cu calendarul de trecere la moneda unică, deoarece BNR are încă suficientă independență și materie primă la nivelul politicii monetare.

Nu în ultimul rând trebui atrasă atenția să nu amestecăm riscul de curs valutar, care apare pregnant la împrumuturile în franci, cu cel de mismatch. Cu precizarea că rolul tradițional al băncilor nu e de a finanța active, ci de a oferi capital de lucru. Pentru finanțări pe termen lung trebuie ca acele credite să fie securitizate, ca băncile să colaboreze cu piața de capital prin intermediul bondurilor, să utilizeze plasamentele pe termen lung, cum ar fi cele realizate de fondurile de pensii.

Să ne oprim însă un pic ca să deslușim și ultima chestiune. Finanţarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numeşte mismatch de maturitate. Cu alte cuvinte, drepturile (creditele) şi obligaţiile (depozitele) ar trebui să aibă aceeaşi maturitate. Dacă însă se văd împrumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferenţa reprezintă deficit de încredere. Care apare fiindcă fiscalitatea devine din ce în ce mai împovărătoare. Bineînțeles că, ulterior, se încearcă o reechilibare a situaţiei pe seama reducerii dobânzilor, dar asta-i stimulează pe cei faţă de care au instituţiile financiare drepturi. Şi nu ei sunt problema, ci aceia faţă de care au băncile obligaţii.

Politicienii generează acest mismatch în perioadele de optimism economic, ca în timpul Guvernului Tăriceanu când s-a decretat că România este o putere regională în devenire, după care boala e dusă pe picioare cu ajutorul inflaţiei şi a altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca celor virtuoşi, ce economisesc, şi faţă de care au băncile obligaţii să le fie subremunerate depozitele. De ce arătăm oare cu degetul mereu asupra băncilor comerciale și a băncii centrale când vinovații sunt în altă parte?

• Strămoşul relaxării cantitative: galbenul cu marginile pilite

  < Prev
• RCA ar trebui să asigure doar șoferul, nu și autovehiculul

  Next >