Tipărirea de bani nu poate disimula la nesfârșit lipsa politicilor structurale şi fiscale

Nouriel Roubini precizează într-un articol recent că în cazul unei noi recesiuni sau crize financiare băncile centrale vor trebui să repună pe tapet politicile neconvenționale la care au apelat recent.

Asta însă cu anumite neajunsuri. Dacă achiziționează active ca să majoreze lichiditatea, umflarea bilanțurilor autorităților monetare generează costuri. Dacă recurg la dobânzi negative sunt penalizați cei ce economisesc.

Dacă își modifică țintele de inflație de la 2% la 4%, băncile centrale vor implementa politicile neconvenționale o lungă perioadă și nu vor avea garanția, la fel ca în anii ’70, că prețurile se vor opri din creștere. Dacă inflația proiectată se mută de la 2% la zero se pot întări și monedele, spre disperarea exportatorilor.

Da, dar dacă Roubini readuce în atenție perspectiva unei crize acest lucru arată că relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE) a fost făcută cam degeaba din moment ce nu combate această posibilitate.

Ba mai mult, din discursul lui Dr. Doom se înțelege că încercarea de a anihila recesiunea cu politici monetare neconvenționale e ca și cum ai da cu zarul. Pentru că, de fapt, crizele trebuie combătute cu politici fiscale și structurale.

Când face referire la QE, Roubini nu discută în termeni de genul banii falsificați legal de băncile centrale sunt plasați în obligațiuni junk fără a se deprecia ratingurile. Nu vorbește de hazard moral, selecție adversă, diluarea instinctelor sau că oamenii sunt afectați în raritatea bunurilor pe care le dețin. Ori că e lezat rolul banilor în a mijloci schimbul și că puterea de cumpărare nu are cum să fie substituită de cea de cheltuire.

Sigur, el folosește termenul generic de “neconvenționale”, fără a sublinia însă că politicile monetare se rezumă doar la a asigura un preț pentru transferul de costuri, fiindcă numai politica fiscală poate să acționeze direct asupra mediului economic și să-l împovăreze sau să-l despovăreze. Degeaba scade costul unui credit dacă o companie nu-și permite să-l contracteze din cauza faptului că mediul nu o lasă să iasă în câștig.

Și bineînțeles că se poate ajunge cu discuția că totul se reduce la politic, căruia îi place să le ia cetățenilor banii cu taxe pentru a le da apoi drept de viață și de moarte ca în feudalism. Politic care are tendința să redistribuie banii preponderent prin intermediul bugetului, ca în regimurile socialiste sau fasciste, și nu cu ajutorul piețelor.

Din acest motiv diviziunea muncii decade și odată cu ea capitalismul, zis și economie de piață.

Dar haideţi să reluăm întreaga discuţie schimbând uşor perspectiva. De ce ar fi din nou criză? Pentru că aşa cum am spus imediat după lansarea QE, cu mult înainte de King şi Roubini, relaxarea cantitativă nu poate rezolva problema supraîndatorării.

Această chestiune se poate soluţiona fiscal, fiindcă majorarea venitului disponibil are posibilitatea să o contracareze.

Iar de la fiscal ajungem la structural, pentru că dacă nu se gestionează productivitatea te poţi confrunta cu scăderea populaţiei.

Ca să revenim la ideea cu politicul şi să o corelăm cu cea cu populaţia, trebuie precizat că s-a pus pe piaţă masă monetară cu QE ca să se conserve preţul activelor. În fapt, s-a finanţat incapacitatea politicienilor de a administra, „trădată” de deficite şi datorii mari. A fost făcut fără a se ţine cont de evoluţia populaţiei, ci doar de interesele unor grupuri apropiate politicului. Pe scurt, numărul locuitorilor se reduce pentru a nu se ieftini activele.

Şi în acest context, al unei populaţii supraîndatorate, şi al menţinerii preţului activelor, e foarte greu pentru menaje, pe fondul măririi costului vieţii.

Iată care este rolul politicilor fiscale şi structurale la care Roubini nu face referire, dar într-un fel sugerează să vină cineva să pună degetul pe rană.