De ce nu se înarmează România din fonduri europene, via PNRR?

E de neînţeles cum putem cumpăra avioane de luptă F16 fără să-l aducem pe Tom Cruise să ne înveţe să le pilotăm. De fapt, asta am înţeles că ar cam fi şi acţiunea din Top Gun 2. Nişte piloţi entuziaşti, care se pricep să zboare cu F35, precum norvegienii, sunt învățați de “Maverick” Cruise să manevreze aparate de zbor din Top Gun 1, cam ca acelea vândute de scandinavi românilor. Sigur că dacă nu cădem la pace cu Tom Cruise, îmbătat de succesul ultimului film cu avioane, puteam să apelăm și la “formidabilul” Charlie Sheen, din Hot Shots! Ceea ce mă nedumereşte totuşi este că atunci când e vorba de maşini second-hand autorităţile iau atitudine şi spun la TV că România a devenit lada de gunoi a Europei. Se alocă fonduri prin Programul Rabla ca să se renunţe la „vintage”-urile fiabile pentru a se cumpăra maşini electrice. Dar când e vorba de avioane de pe vremea când se fabrica Fordul Granada statul procedează la fel ca indivizii săraci care compun societatea fără să i se spună că în locul autovehiculelor zburătoare vechi, poluante ar trebui să achiziţionată tehnologie verde, electrică.

Lăsând la o parte cine ne-ar fi mai folositor, Cruise din Top Gun sau Sheen din Hot Shots, poate că ar fi bine să reamintim de Adam Smith, care postula că principala condiţie pentru prosperitatea unei ţări este creşterea numărului locuitorilor săi. Din păcate, la noi, în România, sporul natural e negativ, nu putem crește precum India, ci doar să muncim mai bine.

Nu este prima oară când spun că nu creşterea economică trebuie să o urmărim, ci redistribuirea veniturilor pe criterii de productivitate. Acest lucru nu prea se întâmplă acum sau să admitem că s-ar încerca cu ajutorul fondurilor europene, însă ele nu finanţează lucrările de infrastructură la costuri reale, ceea ce erodează potențialul viitorului.

Premisa de la care se pornește este că România-i o ţară mică în UE și nu se vede că e întreţinută clientela politică cu preţuri la autostrăzi de patru ori mai mult decât fac. Asta, în loc ca principalul obiectiv urmărit să fie recuperarea investiţiei, în condiţiile în care nu poţi percepe tarife pentru circulaţia pe şoselele rapide la fel ca în Franța sau în Italia!

Aşadar, importantă nu-i creşterea PIB-ului în sine, ci realocarea resurselor pe criterii de performanţă, nu crearea unor „bubble”-uri în zona imobiliară unde are interes clientela politică. Fondurile europene sunt destinate armonizării infrastructurii comunitare, nu unei egalizări a veniturilor persoanelor ce formează clientela.

Din această perspectivă, mi se pare că degeaba PIB-ul nostru l-a depășit pe cel al Ungariei, Cehiei, Portugaliei sau Greciei dacă mărirea lui nu are calitatea necesară. Este una făcută cu majorare de preţ de active şi cu salarii rupte de productivitate, iar aceste aspecte se văd în inflaţie. Provocată cu unicul scop de a crește colectarea de taxe şi impozite, ceea ce inhibă investiţiile străine. Și, în lipsa suportului investiţional se iau bani cu împrumut.

Fără o formare brută de capital corespunzătoare iată cât de puţin se asociază creşterea PIB cu sporurile de productivitate. Banii deturnaţi de la principalul lor scop, dezvoltarea, ajung cel mult în titluri de stat. De ce nu investeşte clientela politică resursele care i-au fost atribuite pentru ca economia să funcţioneze pe criterii de eficienţă? Nu prea ştie cum s-o facă? Păi, dacă habar n-are, de ce e lăsată să se ocupe de aşa ceva? Iar singurul scop al politicului e, de fapt, să protejeze pe cineva care nu se pricepe la ceea ce face? Dacă ne poate consola un lucru, acesta e că vina n-o poartă doar clasa politică de la noi, ci și cea a unei Uniuni Europene cu a cărei legislaţie ne armonizăm şi care manifestă la fel de multă rezistenţă la reformă!

Și ar mai fi o întrebare de pus: oare ce fel de economie e aceea care a înregistrat o creștere semnificativă în UE, dar fără a genera suficientă lichiditate pentru ca PIB-ul suplimentar să permită realizarea cu ușurință a cheltuielilor?

Una care crește pe baza unor artificii, care doar creează impresia de creștere, din moment ce lichiditatea se restrânge, în loc să fie stimulată.

Un exemplu ce poate fi oferit, ca să facem legătura cu începutul, cu Tom Cruise și Charlie Sheen, este achiziția de tehnică de luptă. Aceasta, potrivit noii metodologii de calcul a PIB, constituie investiție și contribuie la mărirea acestuia, însă, dacă s-ar merge pe vechea viziune conform căreia respectivele cumpărări sunt cheltuieli, s-ar explica de ce scade, în loc să crească lichiditatea.

Pentru ca ea să nu fie afectată, ar trebui - pe actuala secvență - ca echipamentele militare să se achiziționeze cu fonduri europene. Nu mi se pare o enormitate ceea ce spun. Statele Uniunii Europene sunt în cea mai mare parte membre NATO, apărarea poate fi asimilată infrastructurii şi trebuie realizată solid şi armonizat. Iar în situaţia în care ţările europene învecinate cu conflictele armate sunt sărace și se dezechilibrează macroeconomic ca urmare a cheltuielilor militare, e firesc să acţioneze finanţarea comunitară.

Dar chiar aşa, de ce oare cresc dobânzile corespunzătoare tuturor monedelor din UE, dar şi din Marea Britanie şi Statele Unite, zonele cele mai dezvoltate economic, după ce scăzuseră via relaxarea cantitativă? Să fie pandemia cea care a demonstrat validitatea QE? Asta pentru că banii puşi pe piaţă prin quantitative easing sunt la fel de greu de atras în economia reală şi la dobânzi mici şi la dobânzi mari. La ce folosesc ei în aceste condiţii? Doar la consolidarea statutului celor care i-au emis!