O Lebăda Neagră este iminentă?

„Indiferent cât am observa lebedele albe nu înseamnă că toate lebedele sunt albe, dar observarea unei singure lebede negre este suficientă pentru a respinge această concluzie.” - John Stuart Mill

Nassim Nicholas Taleb a întors pe toate fețele “lebăda neagră” astfel că a avut cea mai vândută carte de non-ficțiune din 2007 pe Amazon. Com, una dintre cele 12 cele mai influente de după cel de-al Doilea Război Mondial potrivit The Sunday Times și a fost inclus de Forbes.com pe lista “celor mai influenți guru în management”. Dar fenomenul popularizat de Taleb poate fi explicat mai simplu, ocazie cu care capătă utilitate practică. Atunci când abordarea decidenților nu este potrivită sau, mai mult decât atât, sunt luate măsuri contrare a ceea ce poate fi numit natural, se deschide calea lebedelor negre. Asta cu două precizări, prima: deciziile luate împotriva firii au rol de catalizator, a doua: lucrurile au mers într-o direcție nenaturală atât de mult încât în momentul de față un fenomen de tip Lebădă Neagră pare iminent.

Se poate presupune că ar exista o oarecare conștientizare a pericolului și din acest motiv asistăm la o abordare malthusiană a problematicii în niște “poligoane” plasate cât mai departe de zona de interes și de interacțiune a decidenților, dar o canalizare a ceea ce apreciază aceștia că ar fi tensiuni, în locul unde le convine, nu înseamnă că au început să acționeze în armonie cu natura și atunci nu e musai ca lebedele negre să se producă așa cum “planifică” ei și în perimetrele indicate. Poate că nu și-au dat seama, însă traversăm o perioadă în care au întrerupt evoluția societății și lebedele negre vin să reașeze cursul lucrurilor într-un mod deosebit de brutal. Conducătorii ezită să-și pună pielea în joc și cât timp nu acceptă improbabilul, imprevizibilul, nesiguranţa, care întăresc orice sistem, nu se ajunge la antifragilitate, ce se hrănește de pe urma dezordinii, volatilităţii, haosului şi a factorilor de stres, și nici nu se acumulează un grad mai mare de entropie, ce generează încredere şi aşază lucrurile acolo unde le e locul.

Decimus Iunius Iuvenalis a fost un poet latin care a sugerat că un om bun e “rara avis in terris nigroque simillima cygno”, la fel de rar precum o lebădă neagră. Și în acest fel a dispărut Imperiul Roman, ca urmare a deficitului de virtute. În momentul de față ne confruntăm tot cu probleme de moralitate, pe care lebedele negre le corectează pentru a se restabili evoluția, însă într-un fel greu de bănuit.

Taleb indica pentru New York Times trei atribute pentru „ceea ce numim Lebăda Neagră”: este o extremă, în afara așteptărilor modelate pe baza trecutului, impactul e extrem, dar, în ciuda evenimentului extrem, natura umană oferă ulterior explicațiile, care arată că, de fapt, fenomenul era previzibil și explicabil. Cu lebedele negre poate fi asociată expresia că dacă nu avem grijă ce facem ne bate Dumnezeu, dar și murphisme gen că lăsate în voia lor lucrurile merg din prost în mai prost, ceea ce ar însemna că decidenții ar trebui să ajungă în postura de conducători pe baza meritocrației, fiindcă stângăciile sunt pedepsite de fenomenele tip Lebădă Neagră, iar reaua credință aduce mai repede evenimentul extrem.

Ca să dau câteva exemple pe care le-am mai utilizat, ce vădesc o atitudine nefirească, ce face ca lebedele negre să fie iminente, banii, în loc să fie un instrument de conservare a valorii, sunt alterați cu relaxarea cantitativă. Aceasta afectează raritatea bunurilor și generează temeri în privința protejării proprietății. În locul unui capitalismul adevărat - cu diviziunea muncii şi circulaţia elitelor - se observă că are loc o estorcare de fonduri de la populaţie în vederea menţinerii unor false elite. Socializarea - la care tot s-a recurs în ultimii ani - nu trebuia să privească pierderile, ci educaţia, pentru a creşte nivelul de conştiinţă. Puterea banilor e diluată, la fel şi consistenţa elitelor, dar asta și pentru că instituţiile se găsesc foarte departe de scopul pentru care au fost create şi de stabilitatea pe care ar trebui să o asigure societăţii după renunțarea la etalonul aur, care nu prea permitea derapaje din cauza decidenților politici.

Și dau din nou cuvântul lui Taleb pentru a explica cum se pot evita lebedele negre atunci când îți pui pielea în joc. Ideea de bază e că înveți cu adevărat doar din situațiile în care ai ceva de pierdut, în care riști ceva cu adevărat, în care îți pui pielea la bătaie (you have skin in the game). Când nu ești implicat direct, educația, învățarea pur teoretică este în mod firesc plictisitoare. „Nu m-am gândit niciodată că matematica poate fi ceva interesant pentru mine până n-am aflat despre produsele financiare derivate. Am decis imediat că ele vor constitui cariera mea. Era o combinație de trading financiar și teorii ale probabilității. Când îmi asumam riscuri reale tranzacționând, deodată parcă aveam un al doilea creier, iar calculele probabilistice complicate deveneau brusc ușor de analizat și de vizualizat. Când apare un incendiu, fugi mai repede decât în orice competiție. Când schiezi la vale, unele mișcări le faci fără efort. După care, când riscul dispare, redevin prost. Mai mult, ca trader, matematica pe care o foloseam era adaptată problemelor pe care trebuia să le rezolv ca o mănușă, spre deosebire de cercetătorii academici, care au o teorie și caută o aplicație pentru ea. A aplica matematica unor probleme practice era cu totul altă treabă; însemna să capeți o înțelegere profundă a problemei înainte de a o pune în ecuații. Mulți copii ar învăța să iubească matematica și mai ales să recunoască modurile în care ea este aplicată greșit dacă ar avea o miză reală, o investiție”, crede Taleb. Și recomandă: Asumaţi-vă riscul, iar dacă vă îmbogăţiţi (ceea ce e opţional) cheltuiţi-vă cu generozitate banii pentru ceilalţi. Avem nevoie de oameni care îşi asumă riscuri (limitate). Toată ideea este să-i îndepărtăm pe aceşti copii de la nivelul macro, de la obiectivele universale abstracte, de la această inginerie socială care produce riscuri suplimentare pentru societate. Afacerile ajută întotdeauna; instituţiile pot ajuta, dar pot la fel de bine să facă rău (sunt optimist; sunt sigur că în afară de câteva, cele mai multe ajung să facă rău). Riscul este cea mai înaltă virtute! Din păcate, completez eu, s-ar putea să fie prea târziu, fiindcă așa cu spunea Milton Friedman: Nu există prânz gratis!