Darwin și Keynes

Îmi puneam de curând problema dacă echilibrul climatic pe Planetă nu e dinamic, și dacă nu cumva din punctul de vedere al evoluției speciilor și mutațiilor acestora avem perioade când unele dispar și altele apar? De ce credem noi că trebuie conservat un echilibru static, cel de acum? Cum rămâne cu adaptabilitatea?

Șirul întrebărilor poate continua. Echilibrul dorit nu e cumva un whishfull thinking bazat pe neînțelegerea în profunzime a fenomenelor? Și de unde știm că subțierea stratului de ozon are legătură în mai mare măsură cu poluarea și de aici ajungem repede la ideea că ne trebuie mașini electrice, în loc să fim conștienți că respectivul fenomen poate fi legat foarte bine de cauze exogene, de o „poluare” exterioară, cum ar fi de, de pildă, amplificarea radiațiilor cosmice? Oare nu se polarizează energii și se capacitează un adevărat aparat de „informare” pornind de la premise greșite?

Dacă ne-am lăsa mai puțin influențați de marketing și propagandă și am prefera, în schimb, să urmărim emisiuni științifice, chiar cu efortul de a ne completa educația pe parcurs, aceasta s-ar constitui într-o schimbare reală de paradigmă. S-ar înlocui cultivarea emoțiilor cu cea a rațiunii și înțelegerii fenomenelor. De ce le preferăm pe primele? Fiindcă e mai comod?! Nu uitați că încă există Teleenciclopedia (lansată în 1965 de Octavian Paler) şi Magazin - săptămânal cultural științific.

Apropo de emisiunile de acel tip și de ziare, dacă le-ați fi urmărit sau citit ați fi aflat de mica eră glaciară dintre 1250 și 1850. Atunci nu circulau automobile, nu fumegau coșurile fabricilor și nu decolau sau aterizau avioane, dar cu toate acestea a avut loc o modificare bruscă a temperaturii terestre. Tamisa și canalele olandeze înghețau des iarna și ofereau posibilitatea de a se patina. Danemarca a uitat complet de Groenlanda și a găsit-o nelocuită pe la 1500. În China cultivarea portocalelor a fost abandonată. În 1780, portul New York a înghețat atât de tare încât se putea traversa pe jos între Manhattan și Staten Island.

Mica eră glaciară e bine reprezentată în operele de artă ale vremii. Dar ştiţi de ce-s viorile lutierilor din Cremona, în special Stradivari, Guarneri şi Amati, atât de căutate? Fiindcă sunetul lor profund e datorat şi compoziției lemnului de molid și arțar din care sunt confecționate, ce provine din mica eră glaciară.

Cercetătorii au pus mica eră glaciară pe seama scăderii activității solare și a creșterii activității vulcanice. Iată că în acest caz, când oamenii se deplasau cu căruța sau direct pe cal, discutăm de o influență exterioară. Şi din nou merită adusă în discuţie adaptabilitatea.

Și apropo de articolul anterior, legat de matricea ideii de "eșec al piețelor", care are în centru o externalitate negativă de înaltă magnitudine cum sunt schimbările climatice, pentru a se spune că oamenii ar fi incapabili să-și coordoneze spontan și voluntar acțiunile astfel încât să țină sub control aceste riscuri şi pentru a se ajunge la „necesitatea” de intervenție a statului.

Ei bine, esența teoriei keynesiene este că statul trebuie să intervină prin măsuri fiscale de stimulare atunci când consumul și investițiile private pierd din vigoare și nu mai pot susține creșterea economică. Viziunea lui Keynes este strict anticiclică, statele trebuie să acumuleze excedente fiscale în anii de avânt economic, pe care să le cheltuiască doar la nevoie, atunci când economiile decelerează și apar riscuri de criză și chiar recesiune.

Ce-au făcut însă discipolii cu învățătura maestrului? Intervenția statului în economie, cu pretenții de stimulare, a fost transformată din măsură excepțională recomandată în situații speciale în politică permanentă a guvernelor. Deficitele bugetare au devenit tolerabile și în anii de creștere economică, mai întâi în limita unui prag impus arbitrar - de 3% din PIB - apoi “după nevoi”.

De asemenea, stimularea monetară, prin relaxare cantitativă și achiziția datoriei publice guvernamentale de către banca centrală, s-a transformat în rutină. Practic, economia a fost trecută permanent pe perfuzii etatiste, ca un pacient fără perspective de externare, precum cei de la sanatoriul Davos din capodopera lui Thomas Mann “Muntele vrăjit”.

Putem conchide că dacă cineva ar avea cumva curajul să-i întrebe pe John Maynard Keynes şi Charles Darwin dacă asta au dorit să se întâmple, spiritele lor n-ar ști cum să se ascundă mai repede după ce vor fi chemate și vor stinge la iuţeală lumânarea.