Cât de mari să fie taxele ca să ai excedent?

TVA poarte fi văzută ca o formă forțată de economisire. În loc să-și utilizeze venitul disponibil ca în statele americane unde nu se percepe TVA, europenii, în particular românii, renunță la alte mărfuri sau la propriul exercițiu de economisire pentru a da banii statului. La rândul său, statul ar putea să economisească în locul indivizilor, dar din moment ce bugetul nostru va avea iarăși un deficit ce va încălca limita prevăzută la Maastricht, nu va face decât să cheltuiască în locul lor.

Sunt curios însă dacă ceea ce costă acum 10 lei fără TVA, ar ajunge la 15 după taxare, asta ar putea să rezolve problema, ar fi posibil să ne ducă prin transferul de economisire cu titlu gratuit de la privat către stat să ne ducă la surplus bugetar? Pentru că dacă s-ar face acest lucru și am rămâne tot în zona de deficit, s-ar putea trage concluzia că nu trebuie să-i lași bani pe mână celui care procedează astfel. Nu-și va revizui niciodată comportamentul!

Dar parcă poate cineva să negocieze la modul: Îți dau bani, doar dacă te ții de cuvânt?! Ți se va spune atunci, ca să se poată cheltui mai prost decât o face un buget de familie, că: "Unde-i lege nu-i tocmeală". Sau mai rău:"Te tocmești ca la piață". Ignorând cu totul faptul că una din calitățile comune tuturor celor care au făcut avere este aceea de bun negociator. Iar piața de legume și fructe e unul dintre puținele locuri unde te mai poți tocmi cu producătorul, tocmai pentru că nu intervine TVA.

Așadar, tocmeala, care nu este altceva decât o licitație, nu poate avea ca rezultat decât reducerea prețului de vânzare (sau, în cel mai rău caz, menținerea prețului inițial, caz în care, de regulă, tranzacția eșuează). Tocmeala nu duce niciodată la scumpire. Dar într-o lume în care taxele și impozitele pe vânzări, în primul rând TVA, sunt impuse ca procente din prețul de vânzare, devine extrem de limpede cui nu-i convin ieftinirile. În urma unei tocmeli având ca rezultat ieftinirea, ambele părți direct implicate ies în câștig: cumpărătorul a făcut economie, vânzătorul a obținut lichidități. Doar statul își vede diminuate veniturile bugetare.

În consecință, prețurile trebuie menținute cât mai fixe și mai stabile prin lege. Bineînțeles că cel mai frecvent pretext este "protecția consumatorului". La noi, o normă din anul 2000 descurajează și, de fapt, interzice indirect tocmeala obligând comercianții să afișeze prețurile de vânzare în magazine, cu toate taxele, lizibil și la vedere, "astfel încât consumatorul aflat în suprafața de vânzare să le poată vedea în locurile de prezentare fără a întreba vânzătorul". Căci ce poate fi mai periculos decât conversația omenească dintre cumpărător și vânzător? Trebuie precizat că nu avem de a face cu o inovație legislativă românească: este vorba de transpunerea unei directive UE din 1998.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că și salariul minim reprezintă un obstacol în a te tocmi cu cineva să-ți presteze un serviciu sub un anumit nivel. Motiv pentru care cererea și oferta pot să nu se întâlnească. Adică, n-ai cum să negociezi cu cineva un preț al muncii sub plafon, așa cum se întâmplă la țară când te învoiești cu cineva să îți sape o bucată de pământ. Cu riscul ca lucrătorul să rămână șomer. Iar toate acestea fiindcă statului nu-i convine să fie vândute ieftin nu doar bunurile, ci și forța de muncă, ca să încaseze mai mulți bani sub formă de impozite.

Mai mulți bani, dar ce face cu ei? Dacă bugetul statului ajunge să fie administrat mai prost ca orice buget de familie i se atribuie mai departe bani și necondiționat, doar pentru că e fratele mai mare, care are mușchi și te poate bate? La persoanele fizice rata unui credit de consum în lei pe 5 ani nu poate fi mai mare de 40% din venitul net lunar. Statului, în schimb, nu i se face vreun scoring, nici măcar nu mai stă în limita de 3% din PIB din Tratatul de la Maastricht, a cărei depăşire duce în UE la declanşarea procedurii de deficit excesiv.

Şi este evident că în măsura în care deficitele private se ajustează mult mai repede decât cel public, discutăm de o restructurare a populaţiei, în loc de una a economiei, administrată de guvern, prin intermediul ministerelor.

Sau dacă ne raportăm la ambele forme de taxare, explicită şi cea implicită, prin inflație, observăm cum colectăm mai mult faţă de media europenă, ceea ce micşorează cantitatea de resurse, de venit disponibil, care stă la dispoziţia pieţelor şi a iniţiativei particulare. Cu alte cuvinte, avem mai degrabă o problemă la nivelul reducerii cheltuielilor fiscale decât a necesităţii majorării veniturilor.