Șansa, domnule, șansa!

Un domn iese din Moulin Rouge și dă cu nasul de umezeala din Place Blanche. Poartă joben, baston, mantie, ghetre. Urcă cu nonșalanță spre Montmartre. Are aerul cuiva care nu mai caută nimic, dar nici nu fuge de lume. În dreptul Place Pigalle, o doamnă elegantă îl oprește și îl întreabă cu un zâmbet complice:

– Domnul este singur? Domnul și-ar putea petrece seara cu mine?

El acceptă, fără multe cuvinte. Urmează o noapte de amor nebun, după care, în lumina cafelei de dimineață, bărbatul ridică ochii spre pereții încăperii. Pe toți pereții – diplome. Doctor în economie, doctor în filosofie, doctor în drept, doctor în matematică, doctor în arte frumoase. Uimit, întreabă:
– Doamnă… dacă aveți toate aceste titluri, de ce faceți meseria asta?
– Șansa, domnule. Șansa.

E cea mai scurtă lecție despre economie, hazard și merit. Într-o lume care predică competența și efortul, rezultatul nu depinde doar de tine. Uneori, norocul, contextul și momentul joacă rolul decisiv. Frank Knight îl numește „incertitudine fundamentală” (Knight, 1921), iar Nassim Taleb îl denumește „lebădă neagră” (Taleb, 2007): evenimentul improbabil care schimbă totul. Daniel Kahneman și Amos Tversky au arătat cum oamenii subestimează rolul hazardului în deciziile economice și supraestimează controlul lor (Kahneman & Tversky, 1979).

Șansa separă meritul de rezultat. Poți fi competent și totuși să pierzi. Poți fi mediocru și să câștigi. Un antreprenor care deschide un magazin înainte de criză dă faliment. Altul, care o deschide la doi ani după, prosperă. În rest, ambii muncesc la fel de mult. Diferența e contextul, e timingul, e hazardul.

Șansa apare și în viețile oamenilor celebri. Sharon Stone, de exemplu, primește o bursă la Edinboro University pentru scriere creativă, visează la literatură, la cariere academice. Pregătirea intelectuală e impecabilă, diplomele strălucesc pe perete. Și totuși, norocul o poartă pe alt drum: Hollywood. Filmele Basic Instinct, Casino, Total Recall, Sliver îi dau celebrul statut. Talentul și educația rămân, dar ceea ce o propulsează e elementul imprevizibil, acel moment sincronizat cu piața potrivită. Șansa e necalculabilă, dar transformă vieți.

În economie, povestea e identică. Succesul e confundat adesea cu valoarea. Compania care câștigă un contract public e considerată performantă, traderul care nimerește o tendință e numit geniu, banca care supraviețuiește unei crize e „vizionară”. În realitate, toate pot fi doar rezultate ale hazardului. Și totuși, percepția îl transformă în capital: dacă ești considerat norocos, oamenii investesc în tine, statul te susține, piața te propulsează.

România e un exemplu grăitor. O țară bogată în resurse și ingineri, cu o industrie petrolieră care a atras britanici, francezi, belgieni și americani în perioada interbelică. Astra, Vega, Steaua Română, Colombia, Concordia, Orion – toate au capital, know-how și conexiuni. Și totuși, norocul macroeconomic nu ține cu noi. Crize, regimuri politice, decizii externe, lipsa unui cadru predictibil – toate reduc la tăcere potențialul.

– Șansa, domnule.

Poți avea resurse și tehnologie, dar dacă momentul nu e favorabil, pierzi. La fel se întâmplă și cu piața muncii sau cu investițiile. Poți fi cel mai bun economist, cel mai pregătit antreprenor sau manager, și totuși să ratezi o oportunitate din cauza unei conjuncturi politice sau economice.

Și totuși, strategia nu dispare. Piețele mari nu controlează șansa, dar creează condiții pentru ca ea să apară: educație, infrastructură, reguli clare, transparență. Japonia după război, Coreea de Sud în anii ’80, Estonia după 2000 – toate exemplifică cum asigurarea condițiilor multiplică șansa (Acemoglu & Robinson, 2012). România, deși bogată în istorie și resurse, încă se întreabă de ce nu prinde valul.

Șansa explică și paradoxurile sociale: unii ajung în poziții de decizie nu pentru că merită, ci pentru că au prins momentul. Alții, cu diplomă și pregătire impecabilă, stau pe margine. Meritocrația e ficțiune utilă – ține oamenii motivați într-o lume în care rezultatul nu depinde doar de efort (Arrow, 1972).

Așa cum domnul din Montmartre învață că nu logica și diploma decid totul, așa și noi vedem în economie că hazardul e constant. Sharon Stone rămâne cea mai lucidă economistă imaginară: între diploma ei și Basic Instinct stă exact lecția asta: norocul poate transforma viața, iar valoarea se întâlnește cu oportunitatea doar când momentul e potrivit.

În fața hazardului, singura atitudine rezonabilă e modestia. Să recunoști că succesul e parțial merit, parțial context. Că bogăția nu e o dovadă de virtute, iar eșecul nu e pedeapsă morală. Economia rămâne o poveste despre oameni, șanse distribuite inegal și momente care schimbă totul.

– Șansa, domnule. Șansa.