România nu a avut niciodată o piață abundent capitalizată. Economia a funcționat decenii la rând pe deficit de investiții și a fost dependentă de corporații externe.

Când capitalul pleacă, nu dispare doar profitul, ci și prosperitate. Iar când diviziunea muncii se restrânge, sărăcia se vede limpede.

Înregistrăm printre cele mai slabe "scoruri" atunci când împărțim puținul capital atras la numărul locuitorilor. Tocmai de aceea fug românii în afară. Migrează după capitalul care lipsește din țara lor. Un român din șase e plecat prin Europa, peste procentajul din Bulgaria sau din Croația. Cei care ne părăsesc definitiv sunt în număr mare din București: se duc cei care activează pe una dintre cele mai competitive piețe ale României și probabil cel mai bine calificați.

Avem un număr dublu de migranți față de Polonia, un stat cu o populație dublă  - de 38 de milioane, însă cu o economie bine capitalizată. Ce să mai vorbim de economiile ungurilor și cehilor.

Pe piața carburanților din România, marile branduri globale sunt aproape absente. Nu există benzinării BP, Shell, Eni sau Esso - deși toate acestea își lăsau cândva amprenta în istoria noastră petrolieră. În timp ce în Polonia, Cehia și Bulgaria continuă să funcționeze sub sigla proprie.

Și în loc să ne fie mai bine, ne este din ce în ce mai rău. Capitalul se retrage, în loc să vină. Acestea sunt semnele sărăciei care, în trecut, au determinat italienii și portughezii să plece spre capitalele Europei și spre Americi. Acum e rândul românilor să încerce să evadeze, și așa ajung pe cele mai izolate insule, unde anterior stătuse singur Robinson Crusoe.

În retail și comerț, semnele plecării se văd primele. Carrefour achiziționează în România activitățile grupului Louis Delhaize, inclusiv 10 hipermarketuri Cora și 8 magazine Cora Urban. Și nu doar Cora, ci și 86 de supermarketuri Billa.

În același timp, Ahold Delhaize, compania-mamă a rețelei Mega Image, achiziționează Profi, după ce inițial preia și Mic.Ro - o rețea deținută de Dinu Patriciu, care, la sfârșit de 2011, avea 830 de magazine.

Ulterior, Ahold Delhaize anunță intenția de a vinde 87 de magazine din România, 82 - Profi și 5 - Mega, către retailerul român Annabella, ca parte a obligațiilor post-achiziție impuse de Consiliul Concurenței.

Carrefour vinde deja un magazin din Pitești către lanțul românesc La Cocoș și predă spațiul din Sun Plaza către Auchan. Surpriză totală: chiar dacă înregistrează o cifră de afaceri de 12 miliarde de lei, Carrefour ar putea renunța la România, potrivit publicației franceze L’Informé, citate de Bloomberg. Și asta după ce competitorii Billa și Cora au fost scoși de pe piață.

Între timp, Brico Dépôt, parte a Kingfisher Group, se retrage, iar Altex se repoziționează, ba chiar controlează și o bancă. Hipermarketul Real e absorbit aproape în totalitate de Auchan, iar Kika dispare și e integrată în XXXLutz. Praktiker e luat de Brico Dépôt și apoi nu se mai aude nimic de el, cam pe modelul Billa-Cora!

Lanțurile de aprovizionare se subțiază, ceea ce conduce la pierderea a sute de mii de locuri de muncă indirecte, iar furnizorii locali rămân fără clienți.

În energie și petrol, plecările continuă să slăbească economia. Shell se retrage în 2005, vânzând rețeaua către Mol, revenind timid, în 2023, doar pe segment premium. AGIP (ENI Group) părăsește piața. ExxonMobil vinde upstream-ul din Marea Neagră către Romgaz.

Lukoil, afectată de sancțiuni, ia în calcul să renunțe la active, în măsura în care deține inclusiv o rafinărie la Telejan, exact aceea fondată de americanii de la Standard Oil în secolul trecut. Singurul pilon major, OMV Petrom, funcționează ca parte a unui grup austriac, mai preocupat de strategia regională decât de piața locală.

Plecarea acestor companii reduce know-how-ul, investițiile și stabilitatea pe termen lung.

Băncile - nu doar cele mici și mijlocii - dispar într-un ritm accelerat. RBS iese după ce lichidează ce preia de la ABN AMRO. Volksbank, Bancpost și Idea Bank sunt absorbite de Banca Transilvania. Bancpost în primă fază are în acționariat General Electric Capital și Banco Portugues de Investimento, apoi Eurobank - atunci când sponsorizează și naționala de fotbal. Idea e numită inițial RIB: Romanian International Bank.

Eurom Bank, urmașa Dacia Felix e redenumită Bank Leumi, pentru a fi preluată de First Bank, care la rândul său e cumpărată de Intesa Sanpaolo. Asta după ce Pater Bank - subsidiară a Budapest Bank, membră a Grupului General Electric Capital -, devine Piraeus Bank Romania, viitoarea First, integrează ATE Bank, care achiziționează la rândul său Mindbank, pentru a deveni în cele din urmă BRCI: Banca Română de Credite și Investiții. În ceea ce privește Intesa Sanpaolo, First nu e singura achiziție pe piața românească, pentru că integrează și Banca Italo Romena, atunci când preia active și pasive ale Banca Popolare di Vicenza și ale Veneto Banca sau Banca Daewoo, odată cu C.R. Firenze.

BNP - Dresdner Bank Romania e preluată de Egnatia, devenită Marfin după fuziunea cu respectiva bancă, dar și cu Laiki. Apoi Marfin absoarbe Bank of Cyprus, pentru a deveni Vista, care încorporează și Crédit Agricole, care luase, la rândul său, Emporiki - inițial Commercial Bank of Greece.

Născută ca Romexterra, redenumită Nextebank, Patria Bank preia Banca Carpatica și astfel se elimină o cacofonie neacceptată, alta decât biserica catolică, Ion Luca Caragiale și tactica cavalerească.

Alpha Bank, denumită la început Banca București, e preluată de UniCredit, cu o istorie bogată pe piața românească, ce include absorbția Demirbank, a băncii Ion Țiriac, care fuzionase cu HVB - succesorul legal al Bank Austria Creditanstalt România - și al business-ului național al Banca di Roma, după preluarea Capitalia. Cu mențiunea că UniCredit a fost cea care a luat de la RBS business-ul de retail.

În fine, Banca Românească și EximBank formează Exim Banca Românească. Exim o cumpără de la Banca Națională a Greciei. Atenție a nu se confunda cu banca cetrală elenă cotată la bursă - simbol TELL. În limba greacă nu se poate face confuzia asta. Prima e Ethniki Trapeza tis Ellados, cea de a doua Trapeza tis Ellados.

Despre alte două bănci românești circulă informații că sunt de vânzare și, oricum ar fi, recurg la o restructurare semnificativă.

Citibank își vinde divizia de retail, cam cum procedează și Royal Bank of Scotland, cu precizarea că aceasta din urmă a ajuns să fie o divizie a NatWest.

De asemenea, OTP Bank România este preluată de Banca Transilvania și complet integrată, dar fără a uita că anterior OTP absorbise Millennium Bank, un competitor important la momentul când BCR - care preluase Bancorex - e cumpărată de Erste.

Pe măsură ce piața se concentrează în mâinile câtorva jucători mari, competiția scade.

În sistemul bancar nu mai lucrează 71.000 de persoane, ci 51.000, nu mai sunt nici 6.500 de unități, ci 3.300. Problema nu-s fuziunile în sine, ci faptul că sistemul are mai puţină economie de finanţat; iar statul, prin presiuni fiscale, pare să îngusteze spaţiul, parcă ghidat de Marx: „Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe și iar taxe.”

Să vedem cum stă industria? Ford Europe vinde uzina de la Craiova către Ford Otosan - o companie deținută cu părți egale de americani și de grupul turc Koç. Daewoo iese complet de pe piață. Alcatel închide fabrica de la Timișoara. Nokia renunță la cea de la Jucu, unul dintre cele mai discutate exituri industriale post-criză. Pirelli încă funcționează, dar cu mențiunea că pomenește la un moment dat de reorganizare regională. 

Fiecare plecare înseamnă că cei care mai sunt în țară rămân fără know-how, locuri de muncă și lanțuri locale de subcontractori.

Pierderea capitalului nu este doar despre firme și active. Într-o economie constrânsă de cerere, reflexele comerciale și fiscale amplifică efectele.

Când consumul se contractă, companiile mari cresc prețurile pentru a-și menține bugetele, în timp ce companiile mici, mai flexibile, nu procedează la fel.

Statul, confruntat cu deficite, intervine cu taxe mai mari, accize și creșteri de TVA, punând gaz peste focul de scumpiri. Rezultatul este o spirală inflaționistă, unde consumatorii reduc cererea, companiile pierd profiturile, iar statul nu colectează mai mult, ci înrăutățește dezechilibrul.

Diviziunea muncii decade și asta nu doar din cauza ieșirii capitalului extern, care oricum nu intrase prea bine. Lanțurile economice care leagă retailerul de furnizor, banca de IMM-uri sau uzina de subcontractor se rup, iar reflexele fiscale și comerciale determină reacții defensive: prețuri mai mari, lichiditate mai puțină, pierderea încrederii.

Economia nu mai funcționează ca mecanism coerent; competența locală rămâne nefolosită, iar bunăstarea e amenințată.

România plătește prețul subcapitalizării și al politicii economice haotice: pierderea companiilor și a know-how-ului se suprapune peste presiunea fiscală și instabilitatea cererii.

Retail, energie, banking, industrie - toate spun același lucru: capitalul vine unde profitul e clar și pleacă când se volatilizează oportunitățile. România nu pierde doar companii, ci și capacitatea de a transforma munca în prosperitate, iar viitorul economic rămâne fragil, dependent de câțiva jucători mari și de deciziile externe, adesea politizate.

• Economia promisiunilor goale: între iluzia mefistofelică și realitatea...

  < Prev
• Șansa, domnule, șansa!

  Next >