FMI are dreptate doar pe jumatate: "industria" fiscala e mai mare decat cea financiara

Rolul si ponderea sectorului financiar in economiile SUA, Japoniei si a altor state dezvoltate a crescut mult prea mult, avertizeaza Fondul Monetar International.

Intr-un studiu recent, economistii FMI sustin ca economiile emergente trebuie sa invete lectia crizei financiare globale din 2008 si sa impiedice sistemele bancare si pietele financiare nationale sa creasca intr-un ritm care sa depaseasca capacitatea autoritatilor de reglementare de a le tine sub control.

In studiu se mai afirma ca, de la un punct incolo, bancile si alte institutii financiare ajung sa aiba o pondere prea mare in PIB si, in acest fel, contribuie mai mult la cresterea instabilitatii financiare decat la dezvoltarea economiei.

Concluziile studiului FMI sunt in concordanta cu rezultatele unor cercetari anterioare ale Bancii Reglementelor Internationale, potrivit carora dezvoltarea dezechilibrata a sectorului financiar poate deveni o povara pentru economie, afectand negativ cresterea in alte sectoare economice, mai productive.

In studiul lor, economistii de la FMI au folosit date din 128 de state, colectate intre anii 1980 si 2013, pentru a elabora un "index al dezvoltarii financiare" a tarilor. Scopul indexului este sa reflecte nu doar creditele emise de banci si alte institutii financiare, dar si indicatori mai largi, cum ar fi gradul de acces la conturi bancare si servicii financiare.

Astfel, FMI a ajuns la concluzia ca tari precum Irlanda, Japonia sau SUA au ajuns deja in punctul in care expansiunea sectorului financiar are un impact pozitiv tot mai slab asupra economiei, impact care risca tot mai mult sa devina negativ. Tarile despre care autorii studiului spun ca au "prea multa industrie financiara" ajung sa isi aloce resursele financiare mai putin eficient decat alte state, in care sectorul financiar este mai putin dezvoltat.

Cele mai multe economii emergente nu au ajuns inca in acest stadiu, se arata in studiu, autorii acestuia aratand ca efectul negativ al expansiunii exagerate a sectorului financiar poate fi diminuat de o buna calitate a reglementarii.

Pe de alta parte, trebuie subliniat ca studiul FMI nu numeste nici o tara emergenta care sa fi trecut de punctul in care, potrivit teoriei economistilor Fondului, dezvoltarea industriei financiare incepe sa devina o frana pentru cresterea economica.

Studiul nu face referire la China, principala economie emergenta a lumii, unde industria financiara s-a dezvoltat foarte rapid in ultimii ani.

In plus, lipsesc referintele la Germania si Marea Britanie, tari dezvoltate cu ponderi importante ale sectorului financiar in PIB.

Si nu e singurul lucru omis de FMI in analiza sa. O chestiune de cea mai mare importanta este impactul fiscalitatii asupra cresterii, pentru ca din cate se stie economiile dezvoltate sunt mai fiscalizate decat cele emergente.  

Pentru ca mediul economic a devenit ostil din cauza taxelor nu permite practic ca banii sa intre in economie sau companiile sa se imprumute din cauza faptului ca ar iesi in pierdere. Iar diferenta intre bunastarea vazuta  in tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare e data tocmai de volumul de capital investit pe unitatea de populatie, nu de reglementarile superioare care sa combata „excesele” pietelor si supracapitalizarea.

 

Financial development in Chile

Two - chile

 

Exista prea mult capital disponibil si o industrie financiara dezvoltata ce nu contribuie la crestere tocmai ca urmare a exceselor fiscale si, din pacate, privirile analistilor ocolesc sistematic acest aspect. Este limpede ca bancile, de pilda, trebuie sa se intoarca la functia lor de baza de a furniza lichiditate - de a nu plasa pe termen lung bani atrasi pe termen scurt.

Si fireste ca nimeni n-are vreo obiectie ca bancile sa acorde credite ipotecare, insa pentru a le putea atribui pe doua-trei decenii trebuie sa le securitizeze, adica sa imparta riscul cu piata de capital. Piata care intra in contact cu fonduri mutuale si de pensii, ori cu societati de asigurari. 

Iata, deci, cine trebuie sa ofere bani de investitii, cei care-i atrag pe termen lung. Fiindca bancile ar fi normal sa se limiteze in a furniza capital de lucru, care se coreleaza cu scadentele scurte de la depozite, nu sa finanteze portofolii de active imobiliare.

Asadar finantarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numeste mismatch. Ca sa explic mai clar, drepturile (creditele) si obligatiile (depozitele) ar trebui sa aiba aceeasi maturitate.

Daca insa se vad imprumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferenta reprezinta deficit de incredere. Care apare fiindca fiscalitatea devine din ce in ce mai impovaratoare.

Sigur ca ulterior se incearca o reechilibare a situatiei pe seama reducerii dobanzilor, dar asta-i stimuleaza pe cei fata de care au institutiile financiare drepturi. Si nu ei sunt problema, ci aceia fata de care au bancile obligatii.

Altfel spus, pe fondul ingreunarii poverii fiscale, deponentii nu mai vin cu bani la banca. Ba chiar pleaca, in masura in care au si ei obligatii ce deriva din cresterea taxele. Motiv pentru care nu se poate echilibra scadenta activelor cu cea a pasivelor. Masurile proaste luate fac sa se ajunga la echilibru greu si tarziu. Si din aceasta cauza stagnarea se prelungeste, ba chiar se profileaza riscul unui recul economic.

Dar de mismatch, ca baza a crizelor, nu se vorbeste de acum. In perioada de free banking din Statele Unite, mismatch-ul s-a vazut foarte repede si atunci au aparut bancile centrale ca imprumutator de ultima instanta.

Da, numai ca lichiditatea furnizata de autoritatile monetare n-a rezolvat problema, deoarece termenul la care a fost oferita era mai scurt decat scadenta creditelor. In acel moment, bancile centrale le-au impus bancilor comerciale sa detina titluri de stat, cu risc zero, insa nici aceasta initiativa n-a avut rezultatul scontat. Nu degeaba spun manualele de economie ca nu trebuie sa maresti taxele pe timp de criza, fiindca majorarea induce neincredere.

Ceea ce sugereaza ca ratingul suveran nu tine cont de nivelul de coruptie. Adica, nu exista o corelatie intre executia bugetara si rating. 

Politicienii ar trebuie sa fie primii interesati sa anihileze criza, dar in loc sa relaxeze fiscalitatea incearca sa reinstaureze fortat increderea, cu ajutorul reglementariilor facute de altii, in speta sectorul financiar, dupa cum sugereaza FMI.

Desi ei n-au educatia necesara pentru a sesiza pericolele, pentru ca atunci cand pun umarul la o astfel de constructie fac abstractie de coruptia generata de ei. Si confera titlurilor de stat risc zero, omitand ca banii atrasi prin aceste instrumente merg spre obiective politizate, cu o mare “incarcatura” de coruptie, dar care nu e vazuta in dobanda platita, deoarece ratingul nu tine cont de ea.

 

Three Volatility

 

 

In fine, sintagma lui Milton Friedman potrivit careia inflatia-i o forma de taxare care nu e legiferata este una binecunoscuta. Dar laureatul Nobel putea merge mai in profunzime si sa spuna ca e o forma de saracire produsa de mismatch, intentionat.

Politicienii genereaza acest mismatch in perioadele de optimism economic, dupa care boala e dusa pe picioare cu ajutorul inflatiei si a altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca celor virtuosi, ce economisesc, si fata de care au bancile obligatii sa le fie subremunerate depozitele.

Daca FMI sesizeaza aceasta problema cand da de inteles ca e daunator sa se faca bani din bani, si ca acestia ar trebui sa aiba legatura cu producerea si furnizarea de bunii si servicii, atunci gandirea lui e pe drumul cel bun.

Poate ca data viitoare va avea curajul sa arate si spre fiscalitate, nu doar spre marimea sectorului bancar.

Fiindca este limpede ca statele dezvoltate, spre deosebire de emergente, nu au doar sisteme financiare mai mari si sofisticate, ci si o povara fiscala mai apasatoare.

 

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review