"Sa se intervina, primesc, dar doar in partile esentiale, unde imi convine mie"

Cand leul se depreciaza televiziunile reactioneaza si se intreaba de ce nu intervine Banca Nationala. Este clar ca actiunile bancii centrale au creat reflexe pavloviene la nivelul mass-media.  In acelasi timp sunt si analisti care se intreaba prin ziare de ce influenteaza  BNR pretul leului si distorsioneaza comportamentul investitorilor.

Care comportament e corect, cel al televiziunilor care plang pe umarul debitorului ce a luat imprumuturi in valuta ori cel al analistilor care sunt de parere ca pe o piata libera o moneda liber convertibila trebuie sa evolueze dupa cum o ghideaza cererea si oferta? Sigur ca cei din a doua categorie au dreptate, iar despre primii se poate zice, fara dubii, ca au ajuns sa confunde exceptiile - interventiile  - cu normalitatea.

Dar daca sunt de acord cu aceia care se opun celor care cer in “prime time” ca BNR sa-i arda pe speculatori, nu inseamna ca banca centrala n-a lasat prea mult moneda nationala sa se aprecizeze in 2007 si 2008.

Sa ne amintim circumstantele. Romania a intrat in Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007 si ca urmare a acelei decizii politice au inceput sa intre investitii, cam la fel cum au continuat sa cumpere si bancile comerciale occidentale  titluri grecesti dupa ce au primit garantii de la politicieni si Troica.

Iar acest fapt a intarit leul in pofida fundamentelor economice. A stimulat deficitul extern, care este o forma amanata de inflatie, dupa definitia data de Milton Friedman.

Si n-a incurajat doar deficitele, ci si creditul in valuta si achizitia de imobile, care au supraincalzit economia.

Aceasta infuzie de bani determinata de o decizie politica n-a intarit productivitatea si n-a creat un numar semnificativ de locuri de munca, ci a facut doar ca o extensie de lichiditate sa fie confundata cu un “boom”.

Cu alte cuvinte, in loc ca banii sa fie plasati in afaceri solide din economia reala, care sa genereze mai mult productie de export sau sa subtituie importurile  – asa cum s-a vazut in Polonia – antreprenorii romani au preferat sa darame fabrica detinuta pentru a construi pe terenul viran  blocuri. Iar dupa anii numiti “de dezinflatie”, dar in care, de fapt, doar s-a ascuns inflatia cu ajutorul aprecierii monedei nationale, fiindca lipsa de perfomanta a ramas aceeasi, s-a vazut o economie specializata in sectoare devenite rentabile datorita fluxurilor de capital, care au asigurat lichiditatea si desfacerea pe credit.

Asadar, in 2007 si 2008, am asistat la intrari de capital determinate de o decizie politica. Si aceasta stare de exuberanta a fost combatuta de politica monetara, dar nu suficient. Poate ca tot la acel moment ar fi fost necesar sa actioneze si politica fiscala. TVA la imobiliare trebuia introdusa in timpul perioadei in care se umfla pretul caselor si scoasa in timpul crizei.

Important este insa ca, ulterior, intreruperea fluxurilor investitionale a fost inevitabila, pe fondul crizei, si atunci s-a vazut fenomenul invers. Deficitul extern s-a ajustat si s-a reinflamat inflatia reprimata cu ajutorul sau. Banii au intrat si au iesit din organismul economic la fel de usor ca berea.

Si cand au dat sa iasa s-a derulat un episod care a purtat numele de “atac”, care insa ar fi putut fi combatut cu instrumente de piata, daca ar fi existat, fara ca dobanzile sa urce “in cer”.

Si voi explica cum. Sa zicem ca niste detinatori de capital care intentioneaza sa-l plaseze pe termen scurt si mediu vand lei in schimbul unei valute, mizand, intr-un interval mediu de timp, pe o depreciere a monedei locale. Pentru aceasta operatiune ei apeleaza la un swap valutar prin care incerca sa procure, contra leilor, moneda straina in care doresc sa-si consolideze castigul.

Banca centrala sesizeaza deficitul de valuta al pietei, recurge la vanzari de valuta, dar cu aceasta ocazie trage leii din piata, ceea ce pune presiune pe dobanzi. Pentru a anula volatilitatea dobanzilor in moneda nationala detinatorii de capital ar trebui sa aiba posibilitatea sa-si procure de pe piata un produs de hedging pe dobanda - cum ar fi un FRA (Forward Rate Agreement) - pe o perioada similara cu aceea a swap-ului valutar.

In vreme ce swap-ul induce o majorare a dobanzilor, produsul de hedging le trage in jos si atunci dobanzile raman pe loc. Detinatorii de capital au tot interesul sa faca o astfel de tranzactie de vreme ce moneda locala este cea de care vor sa scape la scadenta swap-ului. 

Banca centrala a vandut asadar valuta, a tras leii din piata si posibilitatea de a face rost de lichiditate in moneda locala era legata de detinerea unor titluri de stat autohtone, singurele garantii acceptate la facilitatea de credit. Iar bancile nu prea au avut titluri, pentru ca doar un sfert din debitele statului reprezentau datorie negociabila si atunci au platit pe leii atrasi din piata interbancara preturi foarte mari.

Dar acest lucru s-a intamplat tocmai pentru ca pe piata romaneasca riscul de dobanda nu era rupt de cel de credit, ci era strans legat de capacitatea de plata a statului, motiv pentru care erau eligibile la refinantarea de la BNR doar titlurile emise de statul roman.

In exemplul dat, acoperirea riscului de dobanda prin intermediul unui FRA implica doar plata diferentei de randament a doua active, nu obligatia de a vinde si a cumpara un activ cu totul. Ceea ce arata cat de rudimentara era piata noastra.

Sa trecem insa peste acest moment in care nu trebuia sa se poarte nicio batalie sau sa se agite vreun steag daca existau instrumente de hedging si sa ajungem la jumatatea anului 2010 cand Nouriel Roubini recomanda Romaniei sa reduca deficitul bugetar si sa atraga investitori pentru a iesi din criza.

Era exact pe dos fata de cum procedasera pana atunci guvernantii romani, care in loc sa ia exemplul polonezilor si sa prezinte strainilor o noua oferta investitionala, preferasera sa se imprumute de la institutiile financiare internationale.

Iar daca mai punem la socoteala ca Saptamana Financiara avertizase cu un an inainte ca dobanzile n-au loc in jos, pentru a putea fi pastrate investitiile existente in Romania si atrase altele noi; ca increderea investitorilor poate fi recastigata doar platind prime de risc – dobanzi – adecvate si nu realizand investitii publice din imprumuturi guvernamentale; ca in locul scaderii dobanzilor, ar fi fost mai potrivita reducerea sau chiar desfiintarea unor taxe pentru a stimula investitiile se putea spune ca politicienii primisera solutia in timp util.

Experienta Turciei a aratat, de asemenea, ca economiile nu sunt prea senzitive la dobanzi inalte, daca banii sunt plasati in domenii cu viteza mare de rotatie. Si modelul respectivului stat ne-ar prinde bine daca l-am folosi, e suficient sa se extinda impozitul forfetar la toate domeniile. Aparatul politico-militar ar zice ca vrea o anumita suma de bani ca sa asigure controlul/securitatea, iar in rest pietele ar fi lasate sa aloce eficient resursele.

In fine, dupa parerea mea, la fel ca in cazul cursului, asupra caruia era necesar sa actioneze mai hotarat in 2007-2008, banca centrala nu trebuia sa micsoreze atat de mult dobanzile, ca sa se gestioneze mai strans economia. Dar cu toate acestea nu se poate spune ca nu a incercat sa tina cat de cat situatia sub control. Dobanda de politica monetara s-a micsorat lent, dand stabilitate economisirilor, in conditiile in care fluxurile investitionale s-au plasat la un nivel redus.

Si trebuie din nou sa reamintesc ca in Romania se discuta insistent de cererea agregata, fara a se pomeni insa nimic de oferta.

E greu de zis ce se intampla cu aceasta din urma, fiindca nu apare deloc in declaratiile oficialilor, dar cert este ca atunci cand se vorbeste de cererea agregata se face acest lucru ca sa se adauge ca ea e gestionata cu instrumente monetar-fiscale.

Politica fiscala are posibilitatea sa controleze consumul, adica sa-l micsoreze, cu ajutorul impozitelor explicite, iar politica monetara a celor implicite (inflatia).

Mai departe toata lumea e fericita ca a fost ajustat consumul la nivelul ofertei si toti isi construiesc discursul pe baza cererii agregate. Chiar daca guvernul ar trebui sa gandeasca in termeni de stimulare a ofertei si a productivitatii, nu a reprimarii cererii.

Care ar fi avantajul daca politicile structurale si oferta s-ar gasi in centrul preocuparilor, si nu cererea? Politicile monetar-fiscale ar deveni subsecvente, nu determinante.

Altfel spus, ar disparea pur si simplu dilema care e mai vinovata pentru situatia actuala, politica monetara sau cea fiscala.  Fiindca cel mai important este sa creasca puterea de cumparare. Iar pentru asta-i nevoie de investitii. De business nou.  Sa se acorde facilitati pentru a fi atrase ceea ce poarta titulatura de investitii straine directe - bani care nu mai pleaca, sa se reduca taxele pe proprietate si sa nu mai fie impozitate activele.

Bineinteles ca e important ca TVA la mancare a ajuns la o singura cifra, dar astfel doar se invart banii mai repede. Ceea ce nu-i suficient, deoarece ne trebuie mai mult business si capital care sa genereze cresterea productivitatii, majorarea veniturilor si noi locuri de munca. Nu vi se pare ca Romania are un numar extrem de redus de salariati in comparatie cu marimea patrimoniului?!

Concluzia e simpla. Politicile monetare si fiscale, care gestioneaza cererea agregata, sunt instrumente ce administreze saracia. Si romanii nu de asta au nevoie, ci de supraoferta de bunuri si de piete. Adica, nu sa-si reduca cheltuielile pana la nivelul la care isi permit, ci, pe seama mediului economic si a investitiilor, sa-si maresca productivitatea, ca sa-si poata majora veniturile. 


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review