Statul nu poate fi reformat, ci doar micsorat

Ne mandrim, cu voie de la FMI, ca Romania e stabila macroeconomic. A gasit calea sa-si controleze deficitele - ca masura de stabilizare a inflatiei - si sa obtina si o crestere economica exceptionala.

In acelasi timp insa, tare ne mai miram ca economia noastra de piata nu reuseste sa treaca de la atipic la normal. Unde-i problema?

Cand salariile se rup de productivitate, asta pare sa arate ca Romania are un numar prea redus de lucratori direct productivi, si ca-i necesar sa-i realoce pe cei indirect productivi in ramurile pe care statul le reda sectorului privat.

Fiindca este o eroare sa credem ca statul poate fi reformat, el trebuie doar sa devina mai mic si sa se ocupe piata de alocarea resurselor.

Si pe o structura economica imbunatatita s-ar vedea ca deflatorul PIB - masura ce releva inflatia din intreaga economie si care o prezinta ca lipsa de performanta - scade, forta de munca e reabsorbita si salariile cresc, in paralel cu productivitatea.

Da, dar cand cei care fac stabilizarea nu se pot atinge de privilegiile administratiei politizate, in special a celei din zona controlata de baronii locali, ce se observa? Ca se subtiaza veniturile tuturor celor lipsiti de protectie pana se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate - preturile n-au de ce sa creasca cata vreme consumul populatiei e rationalizat de taxe si facturi la utilitati.

Sa nu credem insa ca aceasta abordare au inventat-o romanii. Ea este descrisa in manualele de economie, cu doua precizari. Prima - ca functioneaza doar pe termen scurt. A doua - ca se aplica de regula dupa razboaie. Doua precizari si un avertisment: politica antiinflationista trebuie sa micsoreze preturile fara sa afecteze rolul pe care pretul il detine in procesul de distributie a resurselor - adica insasi functionalitatea pietei.

Asadar, desi suntem la fel de stabili macroeconomic ca Cehia sau Polonia, e greu sa i se alature economiei noastre de piata calificativul de “functionala”, pentru ca guvernelor de la noi nu le-a venit la indemana sa lase piata sa regleze natural mecanismele, ci au ales mereu o strategie alternativa: controlul preturilor si al salariilor.

Romania nu seamana cu tarile din primul val de aderare la UE, ci mai degraba cu Serbia. Noi am inceput cu “nu ne vindem tara” si acum suntem deficitari la infrastructura si la investitii straine, ei au ramas fara infrastructura si le-au fugit investitorii dupa ce au strigat “ne dam Kosovo” pana le-au picat in cap bombele NATO. Si noi, si sarbii am ajuns sa fim asistati de FMI, care ne-a prescris un "tratament" economic cu ajutorul caruia economia sa ramana in echilibru. Insa la noi a fost mereu pace!

Ei, tocmai aici se vede eroarea fundamentala de abordare. Desi nu suntem dupa razboi, mai avem inca preturi administrate. Avem politici monetar-fiscale care rationalizeaza cererea - platim la greu pentru sanatate, drumuri, mediu fara sa beneficiem de ele, fiindca statul deturneaza banii catre bresele lasate in economie de sectoarele si persoanele protejate.

Traim cu riscul permanent ca fraiele consumului sa scape si inflatia si deficitele sa arate ca structura economiei s-a imbunatatit prea putin in ultimele decenii. Riscul creste din patru in patru ani, cand se apropie alegerile.

Evident, o economie bazata pe astfel de realitati nu poate fi condusa relaxat, cum e normal in timp de pace. De aceea, se declara demagogic razboi saraciei, ca sa se justifice aplicarea in economie a legii martiale - cine nu e cu noi e pe dinafara.

Dar tocmai pentru a nu se mai gestiona economia pe scenarii de avarie, pe picior de razboi, e bine de vazut ca dand tara pe mana baronilor locali ca sa administreze saracia n-am devenit mai bogati.

Baronii au acumulat doar capitalul redistribuit de la populatie. N-au reusit sa produca nimic in plus si sa devina lideri regionali, cum justifica potentialul Romaniei. Ba au mai si blocat din ce au deturnat de la consumatori in case si masini luxoase.

Iata motivul pentru care sustin ca in ciuda eforturilor de “remilitarizare” actuale, cu strategia de control a preturilor si salariilor pusa in centrul dezbaterii, o schimbare de paradigma e inevitabila.

In prezent, politica fiscal - monetara are posibilitatea sa controleze consumul, sa-l micsoreze, cu ajutorul impozitelor explicite si implicite (inflatia).

Mai departe, toata lumea e fericita ca a fost ajustat consumul la nivelul ofertei si toti isi construiesc discursul pe baza cererii agregate. Chiar daca guvernul ar trebui sa gandeasca in termeni de stimulare a ofertei si a productivitatii, nu a reprimarii cererii.

Pentru ca politicile monetare si fiscale, care gestioneaza cererea agregata, sunt instrumente ce administreaza saracia. Si romanii nu de asta au nevoie, ci de supraoferta de bunuri si de piete.

Nu sa-si reduca cheltuielile pana la nivelul la care isi permit, ci, pe seama mediului economic si investitiilor, sa-si mareasca productivitatea, ca sa-si poata majora veniturile.