Cum are statul talentul să bage gunoiul sub preş

Pentru că autorităţile au sesizat probabil că aceia ce locuiesc la case, în Bucureşti, nu prea îşi plătesc gunoiul, prin Parlament a trecut, fără să facă vâlvă, un act normativ, care-l completa pe unul mai vechi, în care se precizează că au titlu executoriu - la fel ca plăţile către stat sau furnizorii de gaze şi curent - şi creanţele celor ce distribuie energie termică (RADET) ori ale celor ce prestează servicii de salubritate.

Aşadar, fiindcă oamenii nu plătesc, vine statul să-i oblige, dar nimeni nu discută de calitatea prestaţie, adică de serviciul pe care dai bani, şi dacă e realizat în timp util.

Şi dacă atunci când stai la bloc treburile sunt ceva mai în regulă, există un administrator, ce veghează să fie respectat contractul ce stipulează un preţ pe locatar, la case e debandadă.

Dacă nu scoţi tomberonul în faţa curţii de teamă să nu-ţi fie furat, evident că nu îţi ia nimeni gunoiul. Dacă faci, în cele din umă, acesta act de curaj, recipientul e mai întâi “devastat” de cei care caută metal sau plastic, apoi, cum firmele de gunoi vin la ore neclare, tomberonul rămâne în afara locuinţei, oamenii pleacă la lucru şi se roagă să nu li se întâmple lor.

De fapt, în România, au o problemă, în general, toţi cei care muncesc mult, ca să achite impozite mari către buget şi facturi piperate către furnizorii de utilităţi. La noi, cetăţenii trebuie să-şi ia, în multe cazuri, liber de la lucru ca să se încadreze în programul scurt al funcţionarilor ori să-şi achite facturile.

Acestor persoane, ocupate, le sunt adresate canalele de plăţi online, dar la firmele de gunoi nu se poate plăti decât la nenea care vine să strângă banii. Şi e o mare enigmă dacă mai sunt valabile contractele încheiate. Plata pentru serviciile de salubritate, pe care o face cineva ce locuieşte la casă în Bucureşti, pare că ar fi mai mult o şpagă, fiindcă nu prea se taie factură potrivit unui contract în care să fie stipulat că achiţi o sumă, nu oricum, ci doar dacă ţi se ridică gunoiul. Iar într-un astfel de context, caracterizat prin lipsă de organizare, cineva are pretenţia să ceară bani. Ba statul vine chiar să impună, cu titlu executoriu, înainte ca prestatorul să-şi pună la punct activitatea.

Reiterez, totul sugerează, după felul cum se desfăşoară, că cel mai bine ar fi să se plătească “la negru”, şi de aceea e haos. Dar principala defecţiune este - chit că nu i-a deranjat pe parlamentari să o legifereze - că nu poţi să obligi pe cineva să dea cuiva bani dacă nu poate face dovada prestaţiei. Cel puţin aşa e în capitalism, zis şi economie de piaţă, îţi fac un serviciu plăteşti, nu – nu. Şi exact asta îi determină să se “ferească” pe cei acuzaţi că n-ar vrea să plătească.

Iată încă un exemplu ce vădeşte cât de puţin respect există pentru proprietarul român, cel care are curajul să nu stea la bloc şi să interacţioneze mai puţin cu socialul. Locatarii de la bloc beneficiază de energie termică subvenţionată şi de strângerea în timp util a gunoiului, pe când aceia de la casă cad mult mai uşor victimele lipsei de restructurare şi de organizare.

Făcând o concesie actualului mod de funcţionare, pentru că, în definitiv, în Constituţie, scrie că România e un stat social, facturile de la firmele de salubritate ar putea fi înlocuite cu o taxă, după care reprezentanţii autorităţii locale să vină să controleze companiile de gunoi dacă îşi respectă contractele. Iar abia după aceea să se recurgă la titluri executorii, fiindcă, în prezent, ele se pun pe nişte creanţe netransparente, în situaţia în care nu se ştie clar dacă a fost sau nu prestat serviciul.

Sigur că şi la ceilalţi furnizori de utilităţi se poate ridica problema de ce sunt ei puşi pe altă treaptă decât restul agenţilor economici, de ce rămân ei nerestructuraţi şi sunt conservate nişte zone de monopol, dar măcar la gaze, curent, căldură şi apă caldă prestaţia e măsurabilă, există contoare, nu ca la gunoi.

Potrivit unei ştiri Mediafax, România este lider regional la numărul de modificări legislative într-un top realizat în şase ţări din Europa Centrală şi de Est. Ceea ce înseamnă că avem o ţară inflaţionistă şi în ceea ce priveşte volumul de acte normative, pentru că numai cu parti-pris-uri se ocupă parlamentarii. Dau multe acte normative, pe care apoi le modifică sau completează în funcţie de interesele de grup. Iar în timpul în care unii slabi sunt protejaţi prin efectul legii, alţii, mai bine organizaţi, dau faliment.

Şi nu doar atât, în statele netransparente cetăţenii cheltuiesc mult ca să se apere de legi. În statele cu legi ce nu corespund principiile etice, ce se plasează departe de natural, nu sunt sinergice, pe oamenii îi costă mulţi bani să se apere şi petrec la tribunal mult timp, care, în definitiv, este tot bani.