Valentin Lazea: Evoluţia gândirii economice şi standardele meseriei de economist (II)

În articolul anterior arătam care sunt domeniile în care economistul bun ar trebui să încerce o sinteză între tendinţele antagoniste, aplicând o logică de tipul „şi-şi”, mai degrabă decât una de tip „sau-sau” (eficienţă-echitate; piaţă-stat; matematică-istorie). Astăzi mă voi ocupa de acele domenii în care se cere o alegere tranşantă, unde compromisul nu este dezirabil.

O primă alegere tranşantă este cea dintre democraţie şi autoritarism/dictatură, atunci când definim mediul cel mai propice pentru creşterea economică. Progresele rapide obţinute în sfera economică la mijlocul secolului XX de URSS, China şi alte ţări socialiste i-au făcut pe unii gânditori precum Joan Robinson să accepte dictatura ca o precondiţie pentru „saltul înainte” al unor societăţi subdezvoltate. Dimpotrivă, un gânditor precum indianul Amartya Sen pune accentul pe necesitatea dezvoltării economice în condiţiile democraţiei, mergând până la afirma că mai puţin contează creşterea brută a PIB (dacă este obţinută în lipsa libertăţii) şi că este preferabilă o combinaţie de creştere economică (fie şi mai slabă) cu libertatea, rezultând ceea ce el numeşte „bunăstare” (welfare). În mod ironic, volumul ne relevă deosebirea dintre sistemul aristocratic englez de guvernare a economiei (unde un număr de circa 3000 de oameni din City-ul londonez luau toate deciziile importante) şi sistemul american, democratic prin excelenţă.

O a doua tensiune, mult mai periculoasă, este între cei care văd necesitatea aplicării moralei în economie şi cei care o consideră o ştiinţă amorală sau de-a dreptul imorală. Lucrurile se prezintă după cum urmează: până la Marea Criză din 1929-1933 se considera (pe bună dreptate) că toate crizele sunt răsplata pentru excesele acumulate în trecut şi că vinovaţii de excese (bancheri, industriaşi, dar şi publicul naiv care s-a aruncat în excese bursiere sau imobiliare) trebuie să plătească. Până pe la mijlocul anilor 30 ai secolului trecut, această viziune morală asupra economiei a fost larg/unanim acceptată. Keynes a revoluţionat gândirea, pretinzând că problema nu este una morală, ci una de ordin tehnic. El a negat cu vehemenţă ideea că recesiunile ar fi pedeapsa inevitabilă şi corecţia aplicată societăţii pentru risipă, imprudenţă şi lăcomie. Mai degrabă decât să se concentreze pe limitarea boom-urilor, el s-a concentrat pe limitarea recesiunilor şi pe crearea unui iluzoriu univers fără suferinţă. Problema este că învăţătura lui Keynes, fiind atât de convenabilă politic, a făcut o mulţime de prozeliţi. Guvernele lumii şi marile bănci centrale au astăzi în rândurile lor o mulţime de keynesieni, care îşi imaginează că pot absolvi lumea de păcate prin politici care să garanteze creşterea veşnică. Iar cei care demască această ficţiune sunt catalogaţi imediat ca reacţionari şi indezirabili.

A treia alegere, ceva mai discutabilă, este între adepţii „optimismului tehnologic” şi cei ai „pesimismului tehnologic”. Pe scurt, primii sunt cei care afirmă că, indiferent de problemele acumulate în timp, omenirea va găsi soluţii de depăşire a acestora (inventarea motorului cu hidrogen, exploatarea Lunii şi planetei Marte, nanotehnologiile, modificările genetice etc.) aşa cum a mai făcut-o în precedentele Revoluţii Industriale. Adepţii „pesimismului tehnologic” (printre care mă număr) afirmă, împreună cu Robert Gordon, că marile tehnologii aducătoare de progres au fost deja descoperite, că internetul a adus mai puţin dezvoltării omenirii decât curentul electric şi toaleta cu apă etc. Sylvia Nasar aparţine, în mod clar, categoriei „optimiştilor tehnologici”. În viziunea ei, mersul economic al ultimelor două secole nu este decât un neîntrerupt marş victorios al omului împotriva sărăciei şi un efort prometeic de supunere a naturii. Aş înţelege acest optimism dacă nu ne-am confrunta cu grave probleme ecologice (deja consumăm resursele a 1,8 planete Pământ, şi asta înainte de ajungerea Chinei şi Indiei la standardele de viaţă occidentale) şi cu grave probleme fiscale. Cum vor plăti generaţiile viitoare, în descreştere numerică, datorii publice de peste 100% din PIB şi datorii private de peste 200% din PIB acumulate în marile economii ale lumii?

Mulţi au acuzat economia că este o „ştiinţă sinistră” (dismal science). Nu cred că este rolul vreunei ştiinţe acela de a-i înveseli pe oameni (acest rol este rezervat de obicei politicienilor). Cred că misiunea ştiinţei economice, asemenea oricărei alte ştiinţe, este de a căuta şi de a prezenta adevărul, oricât de puţin convenabil ar părea acesta la un moment dat.


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review