De ce ar fi meritat Goethe premiul Nobel pentru Economie

O prejudecată veche a modernității și contemporaneității susține, mai mult sau mai puțin explicit, că una e economia, alta e viața, societatea, cultura și așa mai departe. Cu alte cuvinte, a privi existența din punct de vedere economic ar însemna să o constrângi și să o limitezi la aspecte măsurabile, pur aritmetice, ″contabile″, care nu dau seama decât despre ″lăcomia″ care îi împinge pe oameni spre ″profit″.

Poate nu întâmplător, această concepție s-a întărit de când știința economică clasică, umanistă prin excelență, a început să fie înlocuită de macroeconomie și econometrie, care nu mai fac praxeologie, adică studiu al ″acțiunii umane″, ci se străduiesc să determine și să măsoare concepte abstracte precum PIB-ul și cererea agregată. Ceea ce înseamnă că nu economia e inumană, ci economiștii sunt cei care au dezumanizat-o.

Însă ceea ce face posibilă economia este exact același lucru care generează poezia și arta în general: finitudinea existenței umane, lipsa abundenței, raritatea bunurilor de orice natură, limitarea resurselor și limitarea timpului, incompatibilitatea între orizonturile mentale infinite și realitățile fizice precare.

O altă prejudecată, legată de prima, este că toți artiștii sunt incapabili de calcul economic și disciplină financiară. Cu capul în nori, fie se lasă înșelați de manageri și impresari veroși, fie se lăcomesc dincolo de limitele rezonabilului. De cele mai multe ori sunt săraci lipiți, nefiind în stare să-și asigure traiul, iar când dau de bani, îi cheltuiesc rapid, nechibzuit și flamboaiant, întrucât, în fond și la urma urmei, disprețuiesc aspectele superficiale și ″imunde″ ale vieții precum finanțele.

Însă marii artiști au, printre altele, rolul de a destructura prejudecățile. Iar dintre cei care au dovedit că înțeleg economia și teoretic, și practic, se distinge Johann Wolfgang von Goethe. Pe vremea sa, scriitorii erau plătiți, să spunem așa, la ″bucată″, cu tarif fixat pe coala tipografică, echivalentul în text a circa 16 pagini ″normale″ de carte tipărită, fără să se țină cont de volumul vânzărilor, așa cum se întâmplă la drepturile de autor din zilele noastre, cel puțin la autorii de mare succes. De altfel, conceptul juridic de ″proprietate intelectuală″ nici nu exista.

În 1797, Goethe căuta o editură la care să publice poemul epic Hermann și Dorothea. Așa că i-a scris editorului Vieweg din Berlin și i-a propus o procedură de stabilire a prețului. Autorul (Goethe) urma să-și noteze suma pretinsă pe o hârtie ținută într-un plic închis de către o terță parte. Fără să fie la curent cu pretențiile lui Goethe, editorul urma să-și facă propria ofertă de plată. Dacă oferta lui Vieweg se dovedea mai mică decât suma de pe hârtia din plicul închis, negocierile luau sfârșit, oferta fiind incompatibilă cu cererea. Mai important, în cazul contrar al unei oferte a editorului superioară sumei (secrete) cerute de Goethe, acesta se angaja să încheie tranzacția la prețul din plic.

Vieweg a acceptat regulile de stabilire a prețului, iar deznodământul neașteptat a fost că, printr-o extraordinară coincidență, editorul Vieweg a avansat ca ofertă exact suma solicitată de Goethe și ținută în plic închis: 68 de taleri/coala tipografică, respectiv 1.000 de taleri în total. Bani contra cărora editura lui Vieweg a publicat și vândut, timp de peste 30 de ani, multiple ediții ale poemului Hermann și Dorothea, care s-a dovedit a fi un best seller.

Ceea ce a reușit Goethe prin acest sistem a fost să-l stimuleze pe editor să facă o ofertă cât mai ″autentică″ pentru lucrare, care să reflecte evaluarea onestă, a sa și a pieței, cu privire la valoarea manuscrisului, fără a avea a se teme că se ″păcălește″ oferind prea mult, adică o sumă mai mare decât pretențiile autorului. Iar editorul a avut parte și de ″consultanța″ oferită de depozitarul de încredere al plicului cu suma cerută de Goethe, consilierul Böttiger, care îl avertizase pe Vieweg că, din informațiile sale de la alți editori, nu poate oferi mai puțin decât cei 1.000 de taleri.

Abordarea lui Goethe poate fi privită și ca o modalitate de a contracarare a ceea ce el considera a reprezenta o așa-numită ″asimetrie informațională″ existentă, în defavoarea sa, în relația cu editorul, om de afaceri experimentat și bun cunoscător al pieței. În așa fel, artistul a aflat cum este evaluat de piață, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi dezvăluit propriile pretenții. Iar informația i-a folosit în negocierile ulterioare purtate de-a lungul vieții.

Astfel, Goethe a reușit ceva de care prejudecata de la care am pornit nu l-ar fi considerat capabil: să treacă peste ego-ul personal, înclinat (ar spune gurile rele) către auto-supraevaluare și dispreț față de gusturile publicului, și să se angajeze în actul economic al descoperirii prețului pieței, fenomen care agregă preferințele și informațiile unei multitudini de indivizi, practic ale întregii societăți.

Mai mult decât atât, prin întregul său demers, Goethe a fost un precursor al unei teorii pentru care, la sfârșitul secolului XX, a fost acordat premiul Nobel pentru Economie. Aceasta, denumită a ″licitațiilor cu preț secund″, a fost dezvoltată de către economistul și profesorul William Vickrey în anii '60. Anterior, sistemul fusese folosit încă din secolul XIX de către colecționarii de timbre.

Într-o licitație Vickrey, pe care autorul a denumit-o ca fiind ″contraspeculativă″, participanții fac fiecare câte o ofertă scrisă fără să cunoască niciunul nivelul ofertele celorlalți. Câștigător este desemnat cel care a făcut cea mai mare ofertă, însă prețul plătit de acesta este cel aferent celei de-a doua la rând.

De fapt, Vickrey a demonstrat că acest fel de licitaţie duce la plata preţului “corect” pe baza suportului oferit de un alt câştigător al premiului Nobel pentru Economie, John Nash, cel care a dezvoltat teoria jocurilor.