Din ciclul copiii, deşi au ajuns adulţi, continuă să spună lucruri trăsnite, am citit în spaţiul virtual că băncile sunt chestionate ritos câţi clienţi au invitat la negocieri şi cu câţi au ajuns la o înţelegere.

Cei care îşi pun astfel problema ar dori să-i cheme băncile pe toţi la discuţii, de parcă ele-s vinovate de înrăutăţirea mediului de afaceri, nu politicienii. Or aceştia din urmă au tăiat salariile şi au majorat taxele ca să poată întreţine corupţia. E necesar să nu iasă băncile OK de fiecare dată când iau politicienii decizii proaste?

Mai bine s-ar recunoaşte că e foarte uşor într-o ţară slab educată să iei o situaţie, pe care s-o învârţi cum vrei, şi să omiţi cu bună ştiinţă cine a virusat societatea cu decizii eronate, mai ales că cei care au făcut-o vin primii şi plâng pe umărul poporului, exact ca-n zicala hoţul strigă prindeţi hoţii.

Da, dar dacă tot nu prea se înghesuie bancherii să răspundă acuzelor şi-i lasă pe alţii s-o facă în locul lor, trebuie precizat că la întrebări se poate răspunde foarte uşor cu alte întrebări. Ce relevanţă are numărul de clienţi când nu se vorbeşte nimic de volume sau de faptul că înţelegerea la care s-a ajuns cu banca a implicat mărirea dobânzii, pentru că debitorul n-a putut susţine acelaşi serviciu al datoriei şi s-a prelungit termenul de expunere? Chiar cred cei care pun întrebări că dacă bancherii nu le răspund nu se prinde nimeni că amestecă intenţionat problemele ca să creeze confuzie?

Ba chiar se poate spune că dobânzile care-i penalizează pe cei care au un serviciu al datoriei mai prost putea fi și mai mari. Asta pentru că în prezent - internaţional şi naţional - cei ce s-au împrumutat profită de pe urma scăderii agresive a dobânzilor, spre disperarea celor ce economisesc.

Însă în loc să se admită acest lucru se merge cu tupeu maxim şi se întreabă de ce băncile vând cu 10% credite recuperatorilor în loc să le dea cu 15-25% chiar debitorului rău platnic. Iată un interval ce nu înţeleg cum a fost stabilit, parcă e plafonul de 150.000 de euro de la legea dării în plată!

Dar să lăsăm descifrarea acestui mister pe seama analiştilor băncilor comerciale şi să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă băncile şi-ar chema toţi debitorii şi le-ar propune să le returneze cel mult un sfert din credit, după principiul dă şi tu înapoi cât poţi? După care cum ar fi ca banca, ce este un intermediar, să se ducă la deponent şi să-i spună că îi mai poate da doar un sfert din depozitul pe care l-a constituit, şi să se considere norocos, căci putea pierde 90%?

În sfârşit, dacă tot se observă că există în spaţiul virtual o bursă a ideilor cu şi despre bănci, poate că ar trebui să contribui şi eu cu o întrebare: Dacă cei ce s-au îndatorat ar fi fost obligaţi la o transparenţă a indicatorilor, în măsura în care s-ar fi stimulat finanţarea prin piaţa de capital, s-ar fi văzut limpede, la nivelul clienţilor, diferenţa între cei care nu vor şi cei care nu pot?

Conchid spunând că băncile comerciale au inventat comisioane cu care să-şi întreţină slăbiciunile manageriale. Dar pornind de la acest adevăr nu e firesc ca ceva prost să fie corectat cu ceva şi mai prost.

De aceea legea dării în plată ar trebui să nu treacă deloc. Pentru că un exemplu de corecţie proastă e acel plafon de 150.000 de euro. De ce 150.000, şi nu 120.000 sau 99.999,99?! În acest fel lucrurile sunt aruncate din social în discreţionar.  

• Darea în plată: Socializarea pierderilor se face cu taxe mai mari

  < Prev
• Darea în plată - o victorie à la Pyrrhus care abate atenţia de la...

  Next >