BNR şi creditele în franci: senzorul de fum, acuzat de incendiu

Am scris într-un articol recent că ar trebui pusă pe tapet, în locul unei legi a conversiei care să-i protejeze pe cei cu credite în franci elveţieni, problema managementului ce a iniţiat şi a autorizat astfel de finanţări.

Adică, după ce managerii au zis că riscul de curs de schimb e diminuat de dobânzile reduse de la francul elveţian şi de majorările salariale, au început să spună - când au observat că niciunul dintre argumente nu mai poate fi invocat - că nu contează că nu există economisire internă pentru creditele în franci, pentru că se pot face nişte swap-uri valutare.

Din păcate însă, când resursa lipseşte de pe piaţa autohtonă, şi francul se apreciază, e nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare de lei în interiorul swap-urilor.  Ceea ce generează o restrângere a lichidităţii băncilor şi afectează politica celui ce reglează lichiditatea din sistem – banca centrală.

Iar discuţia de care aduc aminte era legată de faptul că, în prezent, nu e niciun manager al vreunei bănci contestat, ba mai mult, în loc să fie dirijat oprobiul public către cei vinovaţi, care acum tac mâlc, acesta e canalizat către aceia ce au reacţionat corect şi contructiv la apariţia creditelor în franci elveţieni, avertizând în presă: "ceea ce pare acum ieftin privind de pe latura dobânzii se poate dovedi extrem de scump dacă ne uităm din perspectiva cursului. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu faţă de ceea ce a calculat".

Da, dar aici intervine o nuanţă foarte importantă. E limpede că acuzele nu sunt îndreptate către bancherii ce au acordat finanţările, ci către banca centrală, dar întrebarea este care componentă  a acesteia e vizată de atac, cea de bancă centrală propriu-zisă sau aceea de supraveghere?

De ce ridic această chestiune? Fiindcă într-un interviu luat la sfârşitul perioadei de boom unui bancher, ce a avut la un moment dat şi prerogative de supraveghetor, am pus problema că, dacă 10 state UE - din care patru noi membri - au un supraveghetor unic pentru piaţa financiară (bănci, burse, asigurări, pensii private), e potrivită o astfel de opţiune şi pentru România? Fiindcă dacă ar fi fost, acum s-ar fi văzut limpede spre ce parte se putea arăta cu degetul.

Bancherul mi-a răspuns la acel moment că, un sistem de acest fel, cu supraveghetor unic, e ilustrat cel mai bine de Marea Britanie şi că România ar trebui să aştepte până când balanţa dezbaterilor se va înclina în mod decisiv în favoarea sistemului de supraveghere integrat sau a celui segregat.

Din câte se vede aşteptarea a durat suficient. Ce alegem?


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review