America se opune politizării: Cine doreşte să o perpetueze?

S-a spus că lumea financiară s-ar fi găsit într-o situaţie mai confortabilă dacă Hillary Clinton câştiga alegerile. De altfel, cu o zi înainte de scrutin, când sondajele şi mass-media o dădeau învingătoare, dolarul s-a întărit semnificativ. Iar când a devenit clar că Donald Trump va ocupa fotoliul de preşedinte, biletul verde s-a depreciat cu 3%.

Totuşi, după ce apele s-au mai liniştit şi preşedinte ales şi-a susţinut discursul , surprinzător sau nu, în paralel cu demonstraţiile nemulţumiţilor şi încercările presei de a justifica într-un mod aberant poziţia greşită luată împotriva lui Trump, şi pieţele financiare au sesizat că dobânda-cheie are şanse mici să mai crească.

Acest fapt se poate corobora cu intenţia declarată a republicanilor - ce au acum nu doar preşedinția, ci şi cei mai mulţi parlamentari - de a reduce datoria publică şi deficitul bugetar.

Problema este însă că scăderea debitelor e de natură să afecteze serios profitabilitatea celor ce împrumută statul federal, respectiv instituţiile financiare. În aceste condiţii, singura modalitate de a împiedica acest lucru, adică de a opri scăderea datoriei şi a nu înregistra pierderi instituţiile de credit este ca moneda americană să se întărească puternic, până la 0,9 dolari/euro. La un asemenea nivel intenţia republicanilor de a micşora îndatorarea devine inefectivă.

În contextul prezentat, se poate discuta de o încercare de rezistenţă la schimbare. Pentru că republicanii doresc să fie repusă economia pe fundamente sănătoase. E cam aceeaşi secvenţă ca la Brexit. Iar în aceste circumstanţe e imposibil să nu aruncăm o privire către UE, zona ce nu-şi propune să schimbe obiceiurile clasei politice, care dă impresia că banii din buget ar fi mai mult ai politicienilor, decât ai contribuabililor.

Ştiut fiind că măsurile de creştere a productivităţii se produc într-o perioadă mai lungă decât deprecierea sau aprecierea de monedă e bine să ne punem întrebarea dacă evoluţia cursului euro-dolar va continua până la niveluri care să ducă în derizoriu sporurile de productivitate sau va căuta să se ajusteze în conformitate cu fundamentele economice.

Cu precizarea că pe lângă faptul că dinamica actuală a ratei de schimb dăunează fundamentelor, se asociază cu tensiuni secesioniste, ce n-ar trebui să confirme întărirea dolarului.

Ca în orice modificare majoră de paradigmă era firesc să apară o astfel de rezistenţă la schimbare, ce vădeşte opoziţia faţă de lipsa de dărnicie pe care o va avea bugetul public. Numai că această atitudine e o dovadă de detaşare de fenomenul economic şi de ataşament faţă de interesul personal şi de grup, în măsura în care doreşte să creeze impresia că rata de schimb ar putea să atingă cote ce fac imposibilă reducerea datoriei publice.

Iar ceea ce mai merită subliniat este că în prezent se observă o debusolare, o lipsă de orizont şi probabil o neînţelegere a situaţiei, ce necesită schimbări de ordin calitativ, cum ar fi înlocuirea managementului de top al instituţiilor financiare, care şi-a creat o obişnuinţă din a-şi conserva privilegiile indiferent de evoluţiile macroeconomice.

Principial vorbind se pare că intrăm într-o etapă în care convergenţa bazată pe atingerea unor obiective raţionale urmărite sintetic, va avea nevoie de capacitarea celor mai buni profesionişti, care să elimine, implicit, politizarea economiilor.