România volatilă

După un editorial senzațional numit “CEC – Casa de Extorcare a Contribuabilului”, Florin Cîțu a renunțat să mai colaboreze cu revista “Săptămâna Financiară”. L-am întrebat dacă a fost supus unor presiuni, dar n-am primit un răspuns clar din partea sa, ci doar promisiunea că-și va relua șirul de articole de opinie în Sfin imediat ce va fi posibil.

Florin Cîțu revine totuși în paginile “Săptămânii Financiare” într-un interviu care are ca temă volatilitatea. Rareori, când acest subiect trezește interesul analiștilor, aceștia se rezumă la a discuta de volatilitatea cursului de schimb. Cîțu consideră însă că volatilitatea inflației reprezintă principalul pericol, volatilitatea cursului fiind numai o rezultantă a acesteia. Și, volatilitatea prețurilor – care are ca efect redistribuire neanticipată a avuției –nu induce doar zig-zag-uri de curs, ci afectează, în cele din urmă, și creșterea economică.

De fapt, volatilitatea se resimte în România pe toate palierele vieții economice, pentru că majoritatea indicatorilor macroeconomici sunt caracterizați printr-un grad înalt de volatilitate, ceea ce face să avem, practic, o țară volatilă. Florin Cîțu acceptă această formulare și dă o definiție simplă care se potrivește perfect situației de la noi: volatilitatea este doar o măsură a neîncrederii în sistemul economic care include atât politicile economice, cât și cadrul legislativ. Rezultatul este preferința pentru economisire și investiții cu orizont de timp foarte scăzut.

Volatilitatea cursului reprezintă un subiect prea puțin dezbătut în România, deși pe fondul acesteia băncile procedează la majorarea marjele de operare și transferă riscul consumatorului final. În ce măsură diferențialul mare de inflație față de zona euro imprimă mișcări violente ratei de schimb?

Cursul de schimb nu reprezintă decât o supapă prin care economia eliberează presiunile acumulate pe diversele piețe. Dar aici nu este vorba numai de inflație ca nivel, ci de scăderile sau creșterile bruște ale acesteia, care fac procesul de planificare a unei afaceri aproape imposibil. De unde rezultă și preferința pentru economisire și investiții cu orizont de timp foarte scăzut.

Ca să detaliez, volatilitatea mare a inflației duce, după o perioadă nu foarte îndelungată, la o mai mare nesiguranță a așteptărilor inflaționiste. În mare dificultate sunt cei care participă la contracte nominale, de exemplu salarii. Cum majoritatea contractelor din România sunt sub forma unor salarii denominate în monedă națională, volatilitatea inflației duce la creșterea primei de risc și implicit la majorarea costurilor de asigurare împotriva riscului de inflație.

Mai mult, volatilitatea inflației are ca efect o redistribuire neanticipată a avuției și prin asta afectează creșterea economică, chiar și în cazul în care inflația rămâne în parametrii acceptabili. Cu alte cuvinte volatilitatea inflației – chiar și în condițiile unor niveluri scăzute ale acesteia –dăunează creșterii economice.

Din câte se vede există o legătură directă nu doar între inflație și volatilitatea cursului, ci, în cele din urmă, volatilitatea prețurilor afectează și creșterea economică…

În 1977, Milton Friedman a lansat ipoteza că efectele negative ale inflației asupra creșterii economice derivă din volatilitatea acesteia. După aceea o serie de economiști au arătat – și au demonstrate empiric – că există o relație directă între volatilitatea prețurilor și cea a Produsului Intern Brut. De unde apare această volatilitate? Dacă presupunem că pe termen lung politica monetară are rolul de a stabiliza prețurile, suspectul principal rămâne politica fiscală.

Printre canalele prin care o politică fiscală poate afecta inflația putem include efectul asupra cererii agregate a cheltuielilor fiscale, influența creșterii salariilor din domeniul public asupra sectorului privat și chiar taxele pe produs, care afectează marginal costurile din economie și consumul privat. Pe lângă acestea, o politica fiscală poate modifica așteptările în economie referitoare la puterea guvernelor viitoare de a plăti datoria publică angajată în prezent.

Spuneați că pe termen lung politica monetară are rolul de a stabiliza prețurile, dar în ce măsură băncile centrale au, pe termen scurt, o motivație puternică să genereze inflație neanticipată ca un răspuns la diferitele decizii de politică fiscală?

Motivația este foarte puternică. Inflația neanticipată are rolul de a ajuta politica fiscală, mai ales prin creșterea valorii sumei colectate la buget din impozite indirecte. Bineînțeles acest lucru nu se poate face decât o singură dată pentru că societatea va cere măriri de salariu pentru acoperirea acestei creșteri neanticipate de prețuri. Totuși în România am observat în ultimii ani o încercare de “păcălire” a societății în acest fel. Acum asistăm la o situație de-a dreptul hilară în care deși inflația este de două ori mai mare decât ținta BNR și a Guvernului, mesajele publice încearcă să minimalizeze acest lucru. Foarte interesant este că în mediul acesta inflaționist, Guvernul a avansat o țintă ambițioasă pentru trecerea la euro: 2014. Dacă vrem să avem cea mai mică șansă să îndeplinim acest deziderat ar trebui să acționăm acum, ceea ce ar însemna dobânzi real pozitive de cel puțin trei procente.

Din ceea ce am discutat până acum se observă că nu doar cursul e afectat de volatilitate, ci se poate spune că majoritatea indicatorilor macroeconomici din România sunt caracterizați printr-un grad înalt de volatilitate. Să fie asta o simplă coincidență sau un rezultat direct al cadrului legislativ instabil și al politicilor fiscale și monetare discreționare?

Pentru a da o definiție scurtă a volatilității, trebuie spus că această este doar o măsură a neîncrederii în sistemul economic care include atât politicile economice, cât și cadrul legislativ. Un test foarte simplu este oferit de ceea ce se întâmplă în Statele Unite. Neîncrederea în sistemul economic din ultimii ani a dus la creșterea volatilității inflației, indicilor de pe piața de capital și a cursului. Acest lucru este foarte ușor de observat deoarece cu doar patru trimestre în urmă acești indicatori arătau o volatilitate scăzută.

Același lucru se observă și în Romania doar că mișcările sunt mai agresive și de o amplitudine mai mare. De pildă România a plătit dobânzi cu două procente mai mari când s-a împrumutat pe piețele internaționale. Dar, mai mult decât atât, prețul pe care îl plătește Trezoreria Statului în aceste zile pentru a se finanța de piața locală este cu patru puncte procentuale peste din urmă cu patru trimestre. Și aici aș vrea să subliniez că, din nefericire, aceste costuri se vor transfera mai târziu către societate prin impozite mai mari, pentru că guvernele nu au altă sursă de venit.

Ați introdus în discuție piața de capital, caracterizată la rândul său printr-o volatilitate amplă . Ar fi fost volatilitatea cursului mai redusă dacă banii care intră sau ies de pe bursă s-ar fi putut duce către alte instrumente financiare, cum ar fi bondurile?

Nu instrumentul contează, ci orizontul de timp luat în considerare de aceste capitaluri. Atunci când există neîncredere în viziunea politică și economică, fluxurile de capital se concentrează pe scadențe cât mai mici și instrumente financiare cât mai lichide. În cazul României acest lucru se vede prin concentrarea investițiilor pe piața valutară și pe piața monetară în instrumente cu scadențe de până la o lună.

Se poate stabili o relație între volatilitatea piețelor, inflație, curs și incertitudinile care planează încă în jurul drepturilor de proprietate? Iată topul Heritage Foundation plasează România pe ultimul loc printre țările Uniunii Europene în ceea privește protecția dreptului de proprietate.

Vorbeam de neîncrederea în sistemul economic care include și cadrul legislativ. Esența sistemului capitalist se bazează pe garantarea dreptului de proprietate. Cred că diferența majoră între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare îl reprezintă chiar acest lucru. În țările în curs de dezvoltare, chiar dacă observăm o creștere economică record nu vedem același nivel de bunăstare ca în țările dezvolate. Cred că aceasta va veni numai când dreptul de proprietate va deveni baza pe care se conturează politicile economice ale unei țări.

Exemplificând pe cazul României observăm cum tribunalele sunt pline de foști proprietari care încearcă să-și redobândească activele naționalizate. Industria românească e construită pe terenuri ale căror drepturi de proprietate se dispută în fața judecătorilor de la București și Strasbourg. Și, pentru ca cercul vicios să se închidă, statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile cu active purtătoare de risc. Toate acestea arată că România nu este gata să creeze capital propriu și de aceea importă.

În țările dezvoltate, fiecare bucățică de pământ, orice echipament sau clădire are un act de proprietate care este partea vizibilă a unui proces ce conectează aceste active la restul economiei. Pe baza acestor conexiuni afacerile se fac printr-o simplă strângere de mână. E limpede că până când nu vom acorda proprietății importanța pe care o merită, economia noastră reală va rămâne decapitalizată și nu-și va putea atinge potențialul maxim.

Recentele turbulențe de pe plan internațional reprezintă în opinia analiștilor factorii determinanți care au afectat bursa și cursul. Totuși, pot fi puse șocurile de pe piețele emergente doar pe seama instabilității externe? Și de ce cursul de schimb și acțiunile românești se dovedesc a fi mai volatile decât reperele similare din Cehia, Slovacia sau Polonia?

Nimeni nu poate nega că și România a fost afectată de mișcările de capital la nivel global. Dar dezechilibrele economiei noastre au fost cele care au făcut ca leul să devină din campionul mondial al anului trecut, cea mai slabă monedă din regiune. Și fără intervenția BNR am fi văzut, cu siguranță, o monedă națională mult mai slabă.

Articol preluat de pe portalul curs de reformare: http://cursdereformare.ro/romania-volatila/

http://cursdereformare.ro/wp-content/uploads/2019/12/sfin-citu-1.pdf

http://cursdereformare.ro/wp-content/uploads/2019/12/sfin-citu-2.pdf