Guvernele suferă de ceea ce s-ar putea numi "boala Caramitru-Dinescu": trebuie să arate în permanență electoratelor că "lucrează", că "fac ceva". Chiar dacă în rândul decidenților politici se află, fără îndoială, și oameni lucizi, logica guvernării este implacabilă: chiar dacă e limpede că, în anumite situații, orice măsură activă ai lua nu poate să facă decât mai mult rău decât bine, nu poți să spui asta publicului, care e gata oricând să întrebe cu furie "De ce nu intervin instituțiile statului?".

La limită, a nu face nimic riscă să pună la îndoială însuși rostul existenței acestor instituții, ceea ce este evident inacceptabil pentru ele.

E bine ca investitorii privați să nu se molipsească de această boală și să conștientizeze că, uneori, a nu face nimic e cea mai rațională și rentabilă decizie de business. Din punct de vedere al stimulentelor acțiunii, ei oricum sunt mai bine poziționați decât guvernele din acest punct de vedere, căci sunt judecați după rezultate, nu după nivelul de decibeli cu care își trâmbițează bunele intenții. Asta deși se confruntă și ei cu demonii lăcomiei și fricii, care îi îndeamnă deseori la acțiune atunci când n-ar trebui.

Traversăm un moment care, după părerea mea, ar trebui să îndemne chiar la asta, la a nu face nimic. Din multiple motive, mediul economic mondial e împănat de riscuri accentuate. Nivelurile de îndatorare publică și privată explodează. Se cer din nou stimulente bugetare de la guverne și amplificarea măsurilor neconvenționale de la băncile centrale. Se poartă multiple războaie comerciale între marile puteri. Pare foarte tentant să intri în panică sau, dimpotrivă, să mizezi pe faptul că autoritățile vor rezolva problema, iar tu vei profita de asta.

Singura certitudine e incertitudinea. Orice business implică riscuri majore, cu excepția celor extrem de defensive, cu marje mici de profit și care, totodată, mobilizează mult capital. De aceea, pare mai rațional ca ținta să fie minimizarea eventualelor pierderi. Căci nu trăim vremuri care să răsplătească eficiența și avantajele comparative.

În aceste condiții, a nu face nimic înseamnă a te pune la adăpost. Adică a face apel la refugiile clasice reprezentate de activele hard, cum ar fi metalele prețioase. Nu pentru a face randamente și profit, ci pentru a evita pierderile. În vremuri de criză, a alege plasamente alternative precum aurul sau precum argintul sau platina (la rândul lor subevaluate față de aur) poate fi echivalent cu supraviețuirea.  

De fapt, ca să ne exprimăm corect, aurul nu oferă niciun câștig, este nivelul zero al pierderii. Într-o perioadă în care inițiativele, dar mai ales cele “condimentate” cu mult hazard moral și selecție adversă ale guvernelor, au obiceiul să-ți bage mâna în buzunar.

După dobânzi negative, dacă nu se aduce la un nivel acceptabil de inflația care să taxeze nivelul de trai, ar mai lipsi să urmeze o impozitare punitivă a economisirilor. Dar iată de ce însuși Keynes a avertizat că în asemenea condiții există riscul ca oamenii să recurgă la bijuterii sau active imobiliare. Și asta nu pentru a câștiga ceva, ci pentru a pierde cât mai puțin. Cam la asta se rezumă vremurile pe care le trăim. Pentru a le percepe pe de-a-ntregul absurdul e indicat să parcurgeți cărțile lui Franz Kafka.  

• Polonia merge pe deficit bugetar zero pentru 2020, noi continuăm să...

  < Prev
• Nu împușcați mesagerul cursului pieței

  Next >