Ludwig von Mises observa in volumul „Economia in 7 lectii” ca omul nu e o fiinta care sa posede o fateta economica si una politica, fara legatura intre ele.

In fapt, declinul libertatii, sau al guvernarii constitutionale si al institutiilor reprezentative, este consecinta unei modificari ra­dicale in sfera ideilor economice si politice. Evenimentele politice sunt consecintele inevitabile ale schimbarilor survenite in politicile economice.

Ideile care i-au calauzit pe filosofii si avocatii din secolele XVIII – XIX sa dezvolte fundamentele noului sistem politic porneau de la premisa ca telul ultim asupra caruia toti oamenii decenti ar trebui sa i se dedice e bunastarea intregii tari.

Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerand ca-i normal sa existe diferente de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.

Persoanele care impartaseau idei similare despre o problema cooperau, iar asta purta numele de partid. Dar struc­turile de partid nu erau permanente. Nu depindeau de pozitia indivizilor in ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci cand oamenii aflau ca pozitiile lor initiale erau eronate.

Din acest punct de vedere, multi priveau discutiile din campaniile electorale, si apoi in adunarile legislative, ca pe un factor politic important. Nu erau vazute doar ca declaratii de partid, ci constituiau incercari de a convinge grupurile cu pareri diferite ca ideile vorbitorului sunt mai corecte, mai favorabile bunastarii tuturor, decat cele formulate de preopinenti.

Discursurile politice, editorialele din ziare, pamfletele si cartile erau scrise pentru a convinge. Erau putine motive pentru a crede ca cineva nu putea convinge majoritatea daca propria sa pozitie era corecta si ideile sale sanatoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de catre cei ce scriau regulile constitutionale la inceputul secolului XIX.

Insa toate acestea presupuneau ca statul nu se amesteca in conditiile economice ale pietei. Ca toti cetatenii impartasesc un singur ideal politic: bunastarea intregii tari si a intre­gii populatii.

Si tocmai aceasta este filosofia sociala si economica pe care a inlocuit-o interventionismul.

Potrivit ideilor interventioniste, datoria guvernului nu vizeaza binele comun, idee pentru  care militau oamenii de stat din secolul XVIII, ci de a sustine si privilegia grupurile speciale.

Ceea ce ni se ofera astazi fara nicio exceptie, in toate tarile lumii, e o situatie in care nu mai exista partide politice in acceptiune clasica, ci doar grupuri de presiune.

Un grup de presiune este unul care doreste sa obtina un privilegiu special, pe seama restului populatiei, ce poate consta intr-o subventie, in legi care sa-i impiedice pe altii sa intre in competitie cu membrii grupului. Ceea ce asigura grupului de pre­siune o pozitie speciala. Privilegiul ii ofera acestuia ceea li se refuza altora.

Si in fiecare partid exista reprezentanti ai grupurilor de presiune, ce sunt mai interesati sa coopereze cu reprezentanti ai acelorasi gru­puri de presiune din partidul rival decat cu alti membrii ai propriului partid.

Sigur, fiecare din aceste grupuri de presiune reprezinta, in mod necesar, o minoritate. Intr-un sistem bazat pe diviziunea mun­cii, fiecare grup special care urmareste privilegii trebuie sa fie o mi­noritate. Iar minoritatile nu au niciodata posibilitatea sa obtina ceea ce doresc, daca nu coopereaza cu alte minoritati similare.

In adunarile legislative, ele incearca sa alcatuiasca coalitii intre diverse grupuri de presiune, astfel incat sa poata deveni majoritare. Insa, dupa un timp, aceste coalitii se destrama, deoarece exista probleme asupra carora este imposibil sa ajunga la o intelegere cu alte grupuri, astfel incat urmea­za formarea altor coalitii intre grupurile de presiune.

Avem, in legislaturi, reprezentanti ai fermierilor si industriasilor, si ai diverselor sindicate. Doar un singur lucru nu este reprezentat in parlament: natiunea ca intreg. Si toate problemele, chiar cele ce tin de relatiile externe, sunt abordate din perspectiva intereselor grupurilor de presiune.

De ani intregi numerosi autori scriu despre democratie, despre guvernul reprezentativ, popular. Ei se plang de neajunsurile acesteia; dar democratia pe care o critica ei nu este decat acel tip in care politica ce guverneaza tara este interventionismul.

Astazi ii putem auzi pe unii spunand: „In prima parte a secolu­lui al XIX-lea, in adunarile legislative ale Frantei, Angliei, Statelor Unite si ale altor tari se tineau discursuri despre marile probleme ale omenirii. Se purtau lupte impotriva tiraniei, pentru libertate si pentru cooperarea cu toate celelalte tari libere. Dar acum adunarile legislative au devenit mai pragmatice!”.

Aceste schimbari politice, consecinte ale interventionismului, au redus considerabil puterea natiunilor si a reprezentantilor lor de a rezista aspiratiilor dictatoriale. Reprezentantii din adunarile legislative, a caror singura grija este sa satisfaca interesul votantilor din circumscriptia electorala unde au fost alesi nu reprezinta electoratul ca intreg.

Alegatorii care agreaza asemenea privilegii nu realizeaza ca exis­ta, de asemenea, si oponenti care solicita masuri contrare si ce ii impiedica pe reprezentantii lor sa atinga un succes deplin.

Acest sistem duce, de asemenea, la cresteri neincetate ale cheltu­ielilor publice si sporeste dificultatea prelevarii de impozite.

Ideea ca legislatorul nu reprezinta intreaga natiune n-a apartinut fonda­torilor sistemului modern de guvernare constitutionala, din secolul al XVIII-lea, ci este una din consecintele interventionismului. Ideea originara era ca fiecare membru al corpului legislativ trebuie sa re­prezinte intreaga natiune.

Nu exista intentia ca el sa acceada la guvernare pentru a dobandi ceva anume pentru alegatorii sai, sa solicite o scoala noua, un spital nou sau un azil, si sa determine un spor considerabil de cheltuieli guvernamentale.

Politica grupurilor de presiune este explicatia faptului ca e aproape imposibila stoparea inflatiei, pentru toate guvernele. Indata ce oficialitatile alese incearca sa restranga cheltuielile statului, sa le limiteze, cei ce sustin interesele speciale, cei ale caror avantaje provin din segmente speciale ale bugetului, declara ca un anumit proiect nu poate fi realizat.

Este cu siguranta adevarat ca, in secolul al doilea, romanii cultiva o civilizatie extrem de infloritoare, si ca in acele parti ale Europei, Asiei si Africii aflate sub dominatia lor, exista un grad foarte inalt de civilizatie.

Exista, de asemenea, un foarte inalt grad de civilizatie economica, intemeia­ta pe un anumit grad de diviziune a muncii. Desi ne apare intru totul primitiva, in comparatie cu nivelul nostru de trai contemporan, ea era totusi remarcabila. Ea a facut cu putinta cel mai inalt grad de diviziune a muncii atins vreodata inaintea capitalismului modern.

Nu este mai putin adevarat ca aceasta civilizatie s-a dezintegrat, in­deosebi in secolul al treilea. Aceasta dezintegrare survenita din inte­rior i-a facut pe romani neputinciosi sa reziste agresiunilor externe. Desi agresiunile nu erau mai rele decat cele carora le rezistasera romanii in mod repetat in secolele anterioare, ei nu le-au mai putut face fata dupa cele intamplate in cadrul impe­riului.

Care era problema? Ce a determinat dezintegrarea unui imperiu care, in toate privintele, atinse­se cel mai inalt grad de civilizatie care a existat vreodata inaintea secolului al XVIII-lea?

Elementele care au distrus aceasta civilizatie antica sunt aceleasi cu pericolele care ameninta civilizatia noastra astazi: interventionismul si inflatia.

Interventionismul Imperiului Roman consta in faptul ca politicile sale, urmandu-le pe cele grecesti, care le precedasera, nu se abtineau de la controlul preturilor. Acest control a fost moderat, practic nein­semnat, vreme de secole, cat nu a urmarit sa reduca preturile sub nivelul pietei.

Insa cand inflatia a inceput, in secolul al treilea, romani nu dispuneau de mijloacele noastre tehnice de sporire a masei mo­netare. Ei nu puteau sa tipareasca bani, ci erau siliti sa deterioreze compozitia monedei, iar acest sistem inflationar era cu mult inferior celui actual, care - prin mijlocirea tiparnitei moderne - poate dis­truge valoarea monedei fara dificultate.

Dar a avut acelasi consecinte, pentru ca preturile pe care le tolerau autoritatile au ramas acum inferioare preturilor potentiale ale diverselor bunuri, determinate de inflatie.

Rezultatul a fost ca volumul de hrana furnizat oraselor a scazut, iar locuitorii lor s-au vazut siliti sa se intoarca la tara si la viata de agricultori. Romanii n-au inteles catusi de putin ce se in­tampla. Nu aveau cum. Ei nu dezvoltasera instrumentele mentale necesare pentru a interpreta problemele diviziunii muncii si consecintele inflatiei asupra preturilor pietei. Insa faptul ca aceasta inflatie, ca aceasta deteriorare a monedei, este un lucru rau, il cunosteau foarte bine.

Prin urmare, imparatii au decretat legi impotriva acestor feno­mene, care interziceau orasenilor sa se mute la tara. Desi asemenea interdictii erau ineficiente. Oamenii nu aveau ni­mic de mancare la oras, nicio lege nu-i putea impiedica sa se indrepte, din nou spre agricultura. Oraseanul nu mai putea sa lucreze intr-o industrie ur­bana de procesare, ca artizan. Si, dupa disparitia pietelor din orase, nimeni nu mai putea cumpara nimic acolo.

Constatam astfel ca, incepand din secolul al treilea, orasele ro­mane au intrat in declin si ca diviziunea muncii a devenit mai putin intensiva decat fusese inainte. In cele din urma, a aparut sistemul medieval al gospodariilor autarhice, asa numitele „villa”, mentionate in legile de mai tarziu.

De aceea, daca unii compara conditiile de azi cu cele din Imperiul Roman si afirma: „Ne asteapta aceeasi soarta” ei nu vorbesc intru totul fara temei. Se pot gasi anumite aspecte similare. Dar exista si diferente. Ele nu tin de structurile politice care predominau in partea a doua a secolului al treilea. Pe vremea aceea, imparatii era asasinati, in medie, la trei ani, iar criminalii deveneau suc­cesori.

Exista diferente enorme intre conditiile de astazi si cele din vremea romanilor, care tin de faptul ca masurile care au determinat dezintegrarea Imperiului Roman nu erau premedita­te.

Prin contrast, ideile interventioniste, socialiste si inflationiste din vremurile noastre au fost urzite si sistematizate de catre scriitori si profesori si sunt predate in licee si universitati.

Ati putea spune: „Astazi situatia este mult mai rea”. Dar nu-i asa, fiindca ideile pot fi combatute prin alte idei. In vremea imparatilor romani nimeni nu punea la in­doiala dreptul guvernului de a stabili preturi maximale si caracterul benefic al acestor politici. Nimeni nu contesta lucrurile acestea.

Dar astazi, cand avem scoli, profesori si carti care le recomanda, realizam perfect ca este vorba de o problema care trebuie discutata. Toate ideile acestea daunatoare de care suferim astazi, care au deter­minat caracterul atat de nociv al politicilor noastre, au fost elaborate de catre reprezentanti ai mediilor academice.

Trebuie doar sa ne opunem confiscarii proprietatii, controlului preturilor, inflatiei si tuturor relelor acestora, de care su­ferim, conchide Ludwig von Mises. Nu avem nevoie de nimic altceva decat de inlocuirea ideilor rele cu idei bune.

---

• De ce au polonezii salarii mai mari si mananca mai ieftin

  < Prev
• Analistii cad prada evaluarilor cantitative

  Next >