În statele netransparente cetăţenii cheltuiesc mult ca să se apere de legi

Unde-i lege, nu-i tocmeală, şi cine nu se supune normei juridice poate fi condamnat şi să stea ani buni în puşcărie. În acelaşi timp însă o serie de jurişti şi filosofi susţin că norma juridică, nu trebuie să încalce norma morală. Se ţine cont de asta în România? Păi, nu prea. Atunci când nu plăteşti nişte taxe, fiindcă eşti nemulţumit de calitatea serviciilor oferite, şi ai vrea să-ţi procuri bunuri mai ieftine şi mai bune din mediul privat, încalci legea şi poţi ajunge la închisoare. Chiar dacă în felul acesta atragi atenţia că norma juridică nesocoteşte norma morală. Pentru că nu este etic să dai banii pe mâna unor hoţi. A finanţa activitatea infracţională echivalează cu încălcarea normei morale. Deci, ceea ce faci tu este evaziune fiscală sau legitimă apărare?

În fine, despre aceste lucruri am mai scris, acum îmi propuneam doar să le probez. Şi nu e greu de văzut că în ţările cu legi ce nu corespund principiilor etice, care se plasează departe de natural, nu sunt sinergice, pe oamenii îi costă mulţi bani să se apere şi petrec la tribunal mult timp, care, în definitiv, este tot bani.

Iar firmele puternice, care nu riscă să se apere făcând evaziune fiscală, îşi angajează “armate” de jurişti, contabili, inspectori de resurse umane, personal cufundat în hârtii, care, uneori, e mai bine tratat şi remunerat decât cel productiv, numai pentru că fereşte respectivele companiile de legile stufoase ale statului. Şi dacă e să comparăm aceşti funcţionari privaţi cu birocraţii plătiţi de la bugetul statului se observă că nu e nicio diferenţă, ei sunt tot un soi de bugetari, care însă lucrează în sistemul privat.

Dar tocmai din cauza acestei legislaţii stufoase, devenite astfel ca urmare a intereselor politicienilor, “completate” cu normele de aplicare ale birocraţilor, apar megacompaniile, create de proptelele intervenţioniste de reglementare, ce minează dinamismul pieţelor, văzut în vremurile în care “legea” era făcută de două milioane de IMM-uri, nu de 20 de corporaţii. De ce se merge totuşi pe mâna celor mari? Pentru că sunt mai uşor de administrat de către birocraţii de stat cu ajutorul funcţionarilor privaţi, chit că rezultatul nu prea mai are nicio legătură cu capitalismul, zis şi economie de piaţă.

Din păcate însă, menţionarea unor astfel de defecţiuni nu e în măsură să înlăture rapacitatea birocraţiei. Îndreptarea ei se poate face numai dacă legile sunt redimensionate în aşa fel încât să reflecte Constituţia. În acel moment n-ar mai apărea atâtea speţe juridice, ce ar trebui rezolvate cu atâta cheltuială şi personal indirect productiv. Aceste lucruri se petrec atunci când legea nu corespunde principiilor etice. Sau, mai clar spus, se văd în momentul în care statul nu doreşte să fie transparent, norma juridică o încalcă pe cea morală, şi cultivă astfel hazardul moral şi selecţia adversă. Atunci au “putere” juriştii, contabilii şi inspectorii de resurse umane, funcţionari cocoloşiţi de mediul privat, dar care, paradoxal, constituie repere anticapitaliste.

Apropo, atât timp cât România este definită, prin Constituţie, ca un stat social, ce şanse reale are o mişcare de dreapta să dobândească aderenţi? Într-un stat de acest fel, mişcările ce se autointitulează liberale nu vor fi conduse de persoane cu vederi de dreapta, ci de unele care încearcă să salveze aparenţele cu un discurs ritos, ce nici măcar nu va conţine prea multe elemente doctrinare, urmărind numai şi numai să obţină foloase necuvenite de pe urma solidarităţii sociale. Căci, nu-i aşa?!, România este un stat social.