Economia de piață este celebrată, printre altele, pentru că permite consumatorului să-și manifeste libertatea de alegere cu privire la utilizarea resurselor sale financiare. Acesta nu doar că poate face ce vrea cu banii săi, dar, în plus, are de unde alege. Diversitatea opțiunilor de cumpărare este asigurată de libera concurență între furnizorii de produse și servicii. Aceștia se întrec în a câștiga"voturile" clienților oferindu-le mărfuri nu doar mai bune calitativ și mai ieftine, ci și mai personalizate, mai adaptate nevoilor particulare ale fiecăruia.
Însă dacă ne uităm în jur, constatăm că, în societatea în care trăim, aceste lucruri sunt mai degrabă simulacre decât realități. De exemplu, teoretic, avem concurență în sistemul bancar. Bănci sunt multe. Produsele, însă, sunt profund standardizate la nivelul întregului sistem. Este ca și cum toate restaurantele ar oferi exclusiv meniuri compuse din același fel de supă, același tip de felul doi și același desert. Posibilitățile de personalizare ("customizare", cum se spune în jargon) sunt infime. Practic, nu se poate negocia mai nimic nicăieri.
Mai mult, în loc să sară de pe scaun și să-i întindă covorul roșu, băncile au față de clienți o atitudine de tip"strugurii sunt acri". De exemplu, atunci când vine vorba de constituirea unui depozit, birocrația este de-a dreptul absurdă. Trebuie să furnizezi tot felul de date personale, iar dacă nu vii cu actele solicitate sau nu te încadrezi în profilul corect, ți se refuză banii, deși chiar asta e principala resursă de business a băncii. E drept, această birocrație este impusă în bună măsură de reglementările date de stat, şi merită pusă întrebarea dacă nu cumva e limitat prin intermediul legislaţiei modul în care băncile pot iniţia şi pune pe piaţă instrumente, altele decât cele agreate la nivel de reglementator.
Aceeași standardizare, impusă de asemenea în bună măsură de legislația acceptată de corporații cu brațele deschise, o întâlnim și în alte domenii. În electrocasnice, de exemplu. Aparent, diversitatea de opțiuni este impresionantă. Practic, sub o multitudine de branduri, ți se oferă același obiect cam la același preț.
Un alt exemplu: taxele și impozitele. Practic, democrația înseamnă doar că ai posibilitatea de a decide, odată la 4 ani, cine are putere absolută de decizie asupra banilor care ți se iau fără a ți se cere acordul. Contribuabilii nu au nici o influență directă asupra modului de utilizare a acestor bani, nu-și pot direcționa câtuși de puțin contribuțiile înspre serviciile și proiectele pe care le-ar dori finanțate. Poate că vreau ca banii mei să meargă doar către asistații social din orașul sau cartierul meu. Poate că vreau ca școala pe care am ales-o pentru copilul meu să fie finanțată cu bani din impozitele mele. Poate nu vreau să finanțez culte religioase sau, dimpotrivă, vreau să dau mai mulți bani bisericii mele. Degeaba, totul merge în găleata comună, iar alții decid în locul meu.
Ca să recapitulăm și să o zic la un mod foarte personal. Guvernul, băncile, furnizorii de utilități și corporațiile fac ce vor cu banii mei. În loc să funcționeze aceste entități după regulile mele, cel care plătesc, se întâmplă exact pe dos, de parcă întregul context e politizat. Fiindcă asta-i marea diferență între concurența economică și cea politică. La cel de-al doilea tip de concurență există imposibilitatea de a-ți ajusta preferințele. Prin contrast, pe piața de bunuri și servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu mai dorești!
Desigur, concurența economică poate fi reprimată nu doar de politicieni, ci și de furnizoriide utilități sau de corporații. În locul unei abundențe de produse, a posibilității de alege într-o ofertă bogată, companiile cu poziție dominantă oferă mărfuri ieftine, fabricate în China comunistă. Bunurile de folosinţă îndelungată ajung ca şi durată de utilizare să fie considerată mărfuri de folosinţă imediată, deşi sunt vândute sub branduri prestigioase. Într-o asemenea situaţie va ajunge oricine să fabrice frigidere, maşini de spălat sau autoturisme, pe care hipermarketurile le vor comercializa sub propria siglă. Iar cine nu-și dă seama care e autorul păcatului originar, trebui spus că politicul e cel ce a nivelat preţurile prin intermediul taxării. Deci iată de ce nu pot face, liber, ceea ce vreau cu banii mei!
În aceste condiţii este clar că pasta de dinţi cu aromă de morcov din Coreea de Nord va cuceri o Europă în care politicianul ia resursele indivizilor pentru a impune ce reguli vrea el, fiindcă așa se întâmplă în statele sociale, în care solidaritatea înseamnă discreționarism. Adică, se iau banii cetăţenilor și li se dau în schimb nişte ierarhii strâmbe de valori, dar considerate corecte din punct de vedere politic.
Apropo, dacă UE e atât de evoluată la nivelul strategiilor economice de ce nu se echilibrează intern, ci are nevoie să împrumute valori şi produse din China sau Coreea de Nord, ţări cu productivitate mai redusă?
Cele mai vizionate
Ultimele
-
"Da’ dobanda, cat e dobanda? Dincolo era mai ieftin!"
(Stiri) 9 Oct 2014 -
Americanii rezolvă, europenii caută vinovați de serviciu
(Analize) 18 May 2016 -
Antipesedismul de paradă a creat falşi politicieni de dreapta
(Opinii) 19 Dec 2016 -
Banca centrală trebuie să prevină riscul european al dării în plată, cu ajutorul instanţelor internaţionale
(Opinii) 2 May 2016 -
Ce reprezinta si cum se calculeaza PIB-ul?
(Stiri) 6 Sep 2014
Leave your comments
Login to post a comment
Post comment as a guest