Economie și virtute

Pentru a descrie evoluția economiei mondiale din ultimele decenii s-a folosit adeseori metafora alergătorului aflat pe o bandă automată de jogging care funcționează în sens invers direcției de deplasare a omului. Acesta trebuie să-și dea silința să fugă cât poate de repede nu pentru a avansa, ci doar pentru a-și păstra poziția și a nu fi aruncat de pe bandă.

În cadrul metaforei, banda reprezintă gradul de îndatorare în continuă creștere al companiilor și populației, dar și al statelor. PIB-urile trebuie să crească continuu pentru ca datoriile în permanentă majorare să fie plătite.

S-a ajuns aici, printre altele, din cauza politicilor monetare mult prea relaxate. Atunci când dobânzile scad spre zero sau chiar mai jos și toate formele de împrumut se califică drept active monetizabile de către băncile centrale, ce sens mai are să faci efortul de a fi mai eficient și de a-ți spori productivitatea, adică de a produce mai mult, mai bun, mai repede și mai ieftin? De ce să fii virtuos într-o lume care răsplătește viciul?

Decăderea virtuții financiare se reflectă și în cea a eticii muncii. Creșterea productivității e posibilă doar în condiții de meritocrație, în cadrul unui sistem etic care stimulează virtutea și penalizează absența/contrariul ei. În care promovările se fac pe bază de rezultate și nu de elemente eterogene în raport cu acestea. E ceea ce a făcut posibil succesul economiei de piață.

Numai că virtutea, în toate sferele vieții, nu doar că e tot mai mult percepută ca desuetă. Apar teorii în care e descrisă, nici mai mult nici mai puțin, ca un instrument de opresiune. Meritocrația nu e decât arma celor puternici și bogați în demersul lor de a-i menține pe ceilalți slabi și săraci. Egalitatea de șanse și de tratament (esența meritocrației) ajunge să fie considerată o iluzie dacă nu duce și la o egalitate a rezultatelor, prin orice mijloace redistributive și de discriminare pozitivă.

Astfel, se promovează tot mai mult o formă de nepotism colectiv categorial și identitar, ceea ce nu poate duce decât la resentiment și la creșterea tensiunilor sociale.

Ca să rezum. Doar sporurile de productivitate ne pot duce spre secvenţa favorabilă. Dar ele nu se pot obţine fără meritocraţie, invers decât observăm în prezent, când se accentuează declinul. Din câte se vede, nu e nevoie de războaie pentru a ne confrunta cu regresul. Decăderea are loc ca urmare a încărcării societăţii cu vicii, indivizi sunt atacaţi vicios şi se apară la fel.