Manipularea antiprosperitate

De fiecare dată când se propune societății o modificare radicală a filosofiei de impozitare, cum ar fi trecerea de la cota unică la taxarea progresivă, se naște o discuție publică despre virtuțile etice ale sistemelor aflate în competiție de imagine. Taberele dezbat ce formă de impozitare este mai ″justă″ și mai ″dreaptă″, care dintre ele e mai în măsură să asigure ″echitatea″ socială.

Discuția nu este lipsită de sens, însă se scapă din vedere faptul că ea nu intervine niciodată într-un vid anistoric. Nu e ca și cum ne-am adunat acum subit, veniți de nicăieri, niște milioane de oameni și ne-am hotărât să întemeiem de la zero pe o insulă pustie o societate nouă și un stat care să o administreze, astfel că trebuie să decidem democratic cum vom contribui la finanțarea serviciilor publice pe care ni le dorim.

Nu. Totdeauna se pornește de la un sistem de impozitare preexistent, în baza căruia cetățenii și firmele își desfășoară activitățile economice și își fac calculele și planificările financiare cu care iau decizii. Tocmai de aceea, atunci când au în vedere, în mod rațional, strict interesul lor personal, și persoanele fizice, și cele juridice evaluează avantajele și dezavantajele unui nou sistem de impozitare prin comparație cu cel vechi: ce am de pierdut sau de câștigat. În fața oricărei discuții ″filosofice″, primează aritmetica: voi avea mai mult, mai puțin sau la fel de plătit la stat?

Așa că dincolo de distincția destul de simplistă conform căreia cota unică ar fi ″de dreapta″, iar cea progresivă - ″de stânga″, și cel mai radical ″capitalist″ ar prefera o taxare progresivă, dacă cota maximă ar fi sub cea unică pe care o datorează în prezent. O cotă progresivă de 10%-12%-14% (cifre luate la întâmplare) ar fi mai ″capitalistă″ decât cea unică de 16%.

Doar că, evident, este pertinent să ne imaginăm că, la ce foame de bani e la bugetul de stat, politicienii nu vor doar să transforme cota de impozitare din unică în progresivă, ci și să înăsprească impunerea fiscală ca atare, pentru a colecta mai mulți bani. Iar discursul public de promovare a ideii susține că, în acest fel, va spori gradul de echitate și egalitate din societate: bogăția bogaților va fi mai puțin ″obscenă″, iar săracii vor fi mai puțin săraci, poate chiar deloc.

Din păcate, este de așteptat ca ″ciocanul″ fiscal să lovească cel mai dur între cele două extreme, pe teritoriul destul de eterogen și nuanțat a ceea ce obișnuim să numim ″clasă de mijloc″.

Bogații (fie ei indivizi sau corporații) au la dispoziție instrumente legale de optimizare pe care alte categorii nu le au. Nimeni nu-i plânge pe ei. La o adică, au și de unde să-și reducă cheltuielile, cu precizarea că asta poate foarte bine să însemne scăderea investițiilor și dispariția de locuri de muncă, cu efecte finale negative tot în josul ierarhiei financiar-sociale. Dacă s-ar dori cu adevărat mai multă echitate socială, ar trebui să dispară privilegiile de reglementare create prin intervenții de stat care au oligopolizat industrii întregi, ceea ce în lumea anglo-saxonă poartă numele de ″corporate welfare″. Dar nu e cazul.

În schimb, vor avea de suferit firmele mici sau aflate la început care abia au prins ceva cheag, și care nu au unde să se ascundă de Fisc, precum și salariații și liber-profesioniștii care au ajuns în ani la un anumit nivel de venituri și care se vor trezi brusc cu bani mai puțini la final de lună.

Iar ce este mai supărător în discursul de promovare a înăspririi progresive a impozitării e că el include și o componentă de culpabilizare, și nu a ″bogaților″ neapărat, ci a celor care au ajuns în timp, prin muncă, să nu mai fie săraci și aspiră, firesc, să-și crească în continuare nivelul de trai. Lor li se transmite de fapt că ″petrecerea s-a terminat″ și că trebuie să înceapă să strângă cureaua, ca și cum ceea ce au reușit să agonisească le-ar fi fost dat de fapt de pomană. Bomboana de pe coliva argumentativă fiind că există priorități colective globale care au preeminență în fața vieților lor, cum ar fi salvarea democrației și a planetei.