De ce este bine că actualul stoc de aur al Băncii Naționale a României e departe de zona de conflict

Statele Unite - 8.134 tone de aur, Germania - 3.353 t, dar și Fondul Monetar Internațional (condus de bulgăroaica Kristalina Georgieva) are dețineri de 2.814... oare de ce nu renunță cei mari la această relicvă barbară după cum a definit-o John Maynard Keynes?!

SUA, Germania sau Italia (2.452 t) nu abandonează - au două treimi din rezerve - ceva ce a fost un răstimp îndelungat baza sistemului monetar internațional, o perioadă alături de argint, apoi singur, ba mai mult Statele Unite i-au găsit recent utilitate. Au mai luat o cantitate de metal galben “în leasing” și au emis în contrapartidă monedă, ceea ce s-a numit la ei quantitative easing (QE). Până s-a ajuns la aberația ca aurul să fie mai scump decât platina, un metal nobil mai rar!

Da, numai că relaxarea cantitativă s-a făcut cu aur, nu cu argintul - fostul “tovarăș” de bimetalism, nici cu platina și de aceea s-a scumpit, împotriva “fundamentelor” legate de economia reală.

Continuând să ne uităm la cantitatea de relicvă barbară vedem că România are 103,6 tone peste nivelul de 102 t al Băncii Reglementelor Internaționale (Bank for International Settlements - BIS). Nu sunt 244 de tone ca în 1944, în condițiile unui tezaur de 91,5 pe care au uitat să ni-l înapoiezi rușii, dar nici 51,9 precum în 1954 după plata daunelor de război, ori 42,4 ca în 1987 după achitarea datoriei externe.

Stocul de metal galben al României, care valorează peste 6 miliarde de euro și reprezintă o zecime din rezervele internaționale, ar trezi un vădit resentiment din partea Lordului Keynes. Dar arată că dăm dovadă de prudență sporită în contextul QE, avem hedging făcut la hazardul moral și selecția adversă induse de relaxarea cantitativă, în măsura în care aurul nu indică, de fapt, vreun câștig, ci doar nivelul zero al pierderii. De aceea, legendarul Alan Greenspan, îl considera un garant al drepturilor de proprietate, care se opune deficitelor, modul ascuns de confiscare a avuției și sublinia că acela care își dă seama de acest lucru “nu are nicio dificultate în a înțelege antagonismul etatiștilor față de etalonul-aur.”

Amintesc că relativ recent, Casa Regală a avut tăria de caracter de a interveni pe o speță pe care și-a asumat-o ca urmare a rolului jucat în istorie și anume repatrierea Tezaurului - a aurului românesc - din Rusia, trimis acolo în condiții de război.

Caracterul și moralitatea dovedite de Casa Regală reprezintă o excepție în societatea românească actuală. Dar tocmai ca urmare a acestui fapt, monarhia nu poate fi bănuită de discreționarism, ci e fair, precum etalonul aur.

Într-un stil plin de suspans, ca într-un roman poliţist, Alfred Draper arată în cartea “Operaţiunea Peşte - cum a fost salvat aurul Europei 1939-1945” (Editura Politică-1983) ce măsuri au luat băncile centrale pentru a salva metalul galben din calea maşinii de război şi peripeţiile prin care au trecut lingourile şi monedele pentru a ajunge în siguranţă.

În momentul în care armata britanică era încercuită la Dunkerque ministrul finanţelor Kingsley Wood primeşte un raport din partea Băncii Angliei legat de depozitele de metal preţios :

Aurul care ne aparţine ...............................................................................280.000.000 lire

Deţinut de Banca Angliei pentru clienţi………………............................270.000.000

Deţinut de alte bănci pentru clienţi străini…………….................................8.000.0000

Franţa……………………………………………………...........................70.000.000

Belgia……………………………………………………...........................85.000.000

Norvegia…………………………………………………..........................10.000.000

Olanda……………………………………………………..........................25.000.000

Oficiul pentru India………………………………………...........................5.000.000

Cehoslovacia……………………………………………..............................8.000.000

Elveţia……………………………………………………...........................20.000.000

Argentina…………………………………………………............................5.000.000

Iar mai înainte de asta, tot ca într-un thriller, aurul Poloniei - singura ţară care a fost ocupată şi eliberată de aceeaşi armată - reuşea să traverseze România, să fie îmbarcat, în final, la bordul MS Batory, să se alăture convoiului operaţiunii Peşte şi să ajungă în alt stat care-l recunoaşte pe Rege ca suveran: Canada.

Ei bine, dacă aurul polonez a fost evacuat din calea invadatorilor cu atât de multe emoţii, oare nu-i mai bine ca România, un membru NATO de la marginea spaţiului aliat, ce poate fi oricând atacat, nu face bine să-şi ţină o parte importantă din rezerva de aur la Londra, singurul loc care a oferit siguranţă şi garanţii în timpul ultimul mare conflict armat? Oare mai au acum gură de deschis, cei care au criticat o asemenea iniţiativă?!

Mai ales că suntem păţiţi cu tezaurul de peste 90 de tone de aur trimis la Moscova în timpul Primul Război Mondial și rămas sechestrat! Ar fi ciudat ca periodic, când rezerva de aur administrată de banca centrală se reface să tot fie cedată în favoarea superputerii de la Răsărit!

De aceea, reiterez, e de bun simţ ca o bună parte a ei să rămână departe de zona de potenţial conflict. Aceasta este o atitudine responsabilă. Astfel au procedat băncile centrale în timpul operaţiunii Peşte, reuşind să gestioneze momentul mai bine decât conducătorii politici.

Și prudența noastră se manifestă nu doar când discutăm de "cantitatea" de oponent al lui Keynes în România, ci și de locul unde-l păstrăm. În decembrie 1916 premierul I.I.C. Brătianu i-a cerut lui Mauriciu Blank părerea în legătură cu trimiterea tezaurului românesc la Moscova. Bătrânul bancher i-a spus să nu facă asta sub nici o formă şi a susţinut că e mai sigur să-l trimită în Marea Britanie. La replica lui Brătianu că ar trebui plătită o primă de asigurare de 10 milioane lei aur, Blank a replicat: ”Într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de 10 milioane pentru tezaurul ţării noastre nu este exagerată”.

Iată că am învăţat ceva din lecţiile istoriei!

Dar, la Moscova, din păcate, a ajuns nu doar aurul românesc, ci și cel spaniol. În a doua parte a anilor ‘30, în timpul războiului civil, ministrul republican al Finanţelor, Juan Negrín, a trimis rezerva de aur a Spaniei la Moscova.

Operaţiunea a fost supervizată de generalul KGB Orlov. Acesta a arătat în cartea sa de memorii că la numărarea lăzilor, în momentul îmbarcării pentru a fi transportate în URSS, s-a consemnat în procesul-verbal un număr de 7.800 lăzi, când în realitate erau 7.900. Oricum, Stalin ordonase să nu se elibereze nici un fel de document privind preluarea tezaurului.

Spre deosebire de aurul românesc însă, încredinţat cu documente valide din punct de vedere international şi cu toate garanţiile depozitarului că va fi returnat oricând la cererea proprietarului, cel spaniol a fost considerat plată pentru ajutorul internaţionalist acordat guvernului republican de stânga în lupta cu trupele lui Franco.