Dacă investiția în bunuri cu viteză mare de rotație a stocurilor - de la hârtie igienică și săpun, până la carne, lapte, ouă - ar beneficia de deduceri fiscale, s-ar putea asigura premisele de a realiza producție internă de bunuri de larg consum, care să concureze brandurile străine. Pentru că nu e posibil să fie mai ieftin untul din Slovacia sau iaurtul din Olanda.

Lucrurile trebuie făcute în ordinea firească. Mai întâi ai mediu de afaceri, care îţi permite să crească investiţiile şi oferta agregată, economia generează abundenţă de produse, în paralel cu majorarea cantităţii de capital pe locuitor, după care, pe seama volumelor mari de marfă şi a consumului în creştere, mărfurile din import sunt substituite cu produse proaspete autohtone şi se ajunge la o situaţie căreia i se poate zice bunăstare. Ba mai și scad prețurile în loc să crească!

Ce trebuie să înțeleagă politicienii din enunț? Să pemită mărirea investițiilor pe locuitor, în locul majorării cantității de reglementări. Pentru că este foarte ușor să controlezi cererea cu taxe, dar e mult mai greu să generezi creșterea ofertei ca să se micșoreze prețurile. Cam asta e diferența între a gestiona milițienește cererea și a generea extensia ofertei agregate, cu instrumente de piață. În cel de-al doilea caz creșterea economică este sănătoasă, în primul ești macrostabil, fără a fi microstabil.

România are un teritoriu dotat cu de toate, apă, soare și resurse minerale. Surprinzător însă, românii găsesc la hipermarket și consumă roşii din Insulele Canare, care se cultivă pe pământ din Spania pus peste tuful vulcanic, sunt udate cu apă de mare desalinizată, şi-s ferite de vânt cu folii.

Acesta e, desigur, un exemplu extrem, menit să evidențieze lipsa reţelelor de distribuţie pentru mărfurile autohtone. Hipermarketurile care au astfel de lanţuri aduc marfa “de reglaj” din import, iar politicienii români în loc să stimuleze oferta agregată, nu să gestioneze politicile monetar-fiscale cererea, se apucă să administreze prin amenzi/reglementări, când ar trebui să facă facilă intrarea capitalului.

Dar chiar aşa, oare cât de greu e să faci o reţea de distribuţie cum au marii retailerii, ce aduc marfă din import, pentru a permite integrarea unor producători mici, ce-şi vând roşiile în faţa porţii?

Ceea ce au făcut hipermarketuri poate oricine. Piaţa Obor din Capitală continuă să fie mai ieftină decât orice mare magazin. Aici nu se practică taxă de raft. Iată ceva care arată că banii investitorilor, ce ar putea face un lanţ de distribuţie, n-au de ce să meargă către produse din import, dacă mărfurile româneşti sunt calitativ mai bune şi mai ieftine.

În fine, au fost câteva pieţe în Bucureşti, unde, în loc să fie identificat un nucleu de producători ce oferă produse bune, în cantitate mare, şi să apară un lanţ de distribuţie de mărfuri autohtone, pe locul lor au apărut supermarketuri ce vând importuri. Are sens să cumpărăm pâine congelată sau roşii necoapte pe dinăuntru?!

Aici vina o poartă marketingul. Mereu trebuie să ne luăm după câte cineva şi să “francizăm” ceea ce a făcut acela, iar oamenii de marketing se ocupă să “exploateze” taxa de raft când ar putea să eficientizeze vânzările. Nu-şi dau seama că aşa se vinde puţin şi scump, iar noi avem nevoie să comercializăm mult şi ieftin. Şi tot succesul hipermarketurilor se bazează pe faptul că au eliminat buticarii.

Apropo de supraofertă, ea există pe piaţa vinurilor, de pildă, dar, fiindcă lipseşte reţeaua de distribuţie, se vând în locul vinurilor românești, cele australiene. Cu precizarea - reiterez - că în loc să se organizeze producţia şi munca, se dă problema pe mâna marketingului, ce se concentrează pe deschiderea unor magazine mici, unde se vinde puţin şi scump.

Unei populaţii supraîndatorate îi e greu să-i întreţii consumul la preţuri în creştere. De aceea e nevoie de un altfel de marketing, care să stimuleze volume mari de vânzări, la preţuri mici.

Ca şi concluzie, ceea ce se opune scăderii taxării și măririi bazei de impunere fiscale este marketingul, care prin hotărârile proaste luate influențează deciziile de politică monetară.

Și nu ştiu cum se face, dar periodic ajung la spusele părintelui fondator al Băncii Naţionale, Eugeniu Carada, cel care l-a educat pe fiul marelui Brătianu: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepțiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerțul și industria țării sunt în decădere. Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, care să ridice comerțul, industria, agricultura; să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor. Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare și institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viață dat agriculturii și industriei noastre, vom mări avuția particulară și prin aceasta chiar vom înmulți și resursele tezaurului public”.

Carada zice că trebuie să se dezvolte business-ul în zona tradable ca să se poată pretinde bani la buget. Dar guvernanţii de la noi nu sunt preocupaţi de această problematică, ci încearcă să găsească metode de indexare a taxelor cu inflaţia. Adică, după ce nepriceperea şi interesul de grup aprind inflaţia, ei ar vrea să fie şi recompensaţi pentru răul făcut. După care secvenţa sinucigaşă continuă cu o taxare mai mare, deşi ar trebui să fie mai redusă, una menită să suplinească incapacitatea de administrare.

Economia reală e anemică, a fost slab gestionată, ceea ce face să avem foarte multe bunuri nontradable și puține tradable. Ca să se rezolve această chestiune trebui să se stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și apoi anihilat. Pentru că soluţia e restructurarea economiei şi nu suprataxarea ei!

Revenind la exemplul extrem cu Insulele Canare, România pare a fi “antonimul” lor. Deşi avem concentrată aproape jumătate din populaţie la ţară, ne confruntăm cu deficite de produse agroalimentare. Zona rurală, cu populaţie cu productivitate scăzută, abia reuşeşte să producă pentru consumul propriu. Timp în care ţăranii de la oraş consumă din import. Ei au constituit baza migraţiei prin care Dej şi Ceauşescu au încercat să demonstreze că România nu „merită” să fie țară agrară şi au devenit muncitori în complexele industriale, edificate în locul celor agricole. Dar actualmente, cei strămutaţi de la ţară, unde ar fi trăit din autoconsum, nu mai lucrează în uzinele mândria ţării, aruncate între timp la fier vechi şi nu reuşesc încă să se conecteze la spiritul urban, nici ei şi nici urmaşii lor. În schimb, generează deficite, în măsura în care nu contribuie la diviziunea muncii. Regimul comunist nu pornise de la premise economice când a început să „cultive” ţăranul de la oraş. Iată de ce sistemul de irigații e obiectivul strategic de care depinde redresarea țării. Și dacă nu pot fi „sensibilizate” fondurile europene, în situația în care se găsește cu greu o motivația pentru a fi refuzați, acesta ar fi bine să se realizeze, în cel mai scurt timp, cu resurse interne.

• Aiurea cu tramvai! De ce Bucureștiul nu-și mai permite un astfel de...

  < Prev
• De la volatilitatea “talebiană”, ce antifragilizează sistemele, la cea...

  Next >