Pentru a descrie evoluția economiei mondiale din ultimele decenii s-a folosit adeseori metafora alergătorului aflat pe o bandă rulantă de jogging, care, pentru a avea utilitate ca aparatură, funcționează în sens invers direcției de deplasare a omului. Acesta trebuie să-și dea silința să se deplaseze în acelaşi ritm cu banda, dar nu pentru a avansa, ci doar pentru a-și păstra poziția și a nu fi aruncat de pe „covorul” de antrenament.

Trecând peste faptul că dezvoltarea se realizează alergând în natură, în cadrul metaforei, banda reprezintă gradul de îndatorare în continuă creștere al companiilor și populației, dar și al statelor. Iar PIB-urile trebuie să crească continuu pentru ca datoriile în permanentă majorare să fie plătite.

S-a ajuns aici, printre altele, din cauza politicilor monetare mult prea relaxate. Atunci când dobânzile scad spre zero sau chiar sub și toate formele de împrumut se califică drept active monetizabile de către băncile centrale, ce sens mai are să faci efortul de a fi mai eficient și de a-ți spori productivitatea, adică de a produce mai mult, mai bun, mai repede și mai ieftin? De ce să fii virtuos într-o lume care răsplătește viciul?

Decăderea virtuții financiare se reflectă și în cea a eticii muncii. Creșterea productivității e posibilă doar în condiții de meritocrație, în cadrul unui sistem etic care stimulează virtutea și penalizează absența/contrariul ei. În care promovările se fac pe bază de rezultate și nu de elemente eterogene în raport cu acestea. E ceea ce a făcut posibil succesul economiei de piață. 

Numai că virtutea, în toate sferele vieții, nu doar că e tot mai mult percepută ca desuetă. Apar teorii în care e descrisă, nici mai mult nici mai puțin, ca un instrument de opresiune. Meritocrația nu e decât arma celor puternici și bogați în demersul lor de a-i menține pe ceilalți slabi și săraci. Egalitatea de șanse și de tratament (esența meritocrației) ajunge să fie considerată o iluzie dacă nu duce și la o egalitate a rezultatelor, prin orice mijloace redistributive și de discriminare pozitivă.

Astfel, se promovează tot mai mult o formă de nepotism colectiv categorial și identitar, ceea ce nu poate duce decât la resentiment și la creșterea tensiunilor sociale.

Doar sporurile de productivitate ne pot duce spre secvenţa favorabilă. Dar ele nu se pot obţine fără meritocraţie, invers decât observăm în prezent, când se accentuează declinul. Nu e nevoie neapărat de războaie pentru a ne confrunta cu regresul. Decăderea are loc ca urmare a încărcării societăţii cu vicii, indivizi sunt atacaţi vicios şi se apară la fel.

Nassim Nicholas Taleb aduce aminte că există documente încă de pe vremea babilonienilor care atestă neajunsurile datoriilor, pe care religiile Orientului Apropiat, practic, le interziceau. Ceea ce înseamnă că scopul religiei şi tradiţiei a fost acela de a-i proteja pe oameni de propria aroganţă. De ce? Fiindcă datoriile presupun un angajament ferm pentru viitor şi un grad ridicat de încredere în prognoze.

A-ţi bloca timp de 20-30 de ani o bună parte din venituri într-o casă este ceva ce ar trebui să facă în proporţie covârşitoare investitorii de meserie, nu oamenii obişnuiţi. Aceștia din urmă se pot mărgini să locuiască în imobilele închiriate de la întreprinzători și finanțate cu credit. Și nu doar că nu este vreo ruşine să stai cu chirie: e o decizie extrem de logică din punct de vedere economic să “hrănești” din venitul tău disponibil piaţa de capital și, implicit, bunăstarea.

Haideți să luăm exemplul elvețienilor, care sunt în măsura mult mai mică decât românii proprietarii caselor în care locuiesc. Dacă ei renunţă totuși să mai stea cu chirie, dacă decid să se împrumute în moneda care a făcut victime în România, o fac pentru că gestionează riscul la care se expun. Astfel se explică neperformanța redusă la credite în Țara Cantoanelor. La un împrumut ipotecar, ratele se întind pe o perioadă de 20 până la 30 de ani. E o mare responsabilitate şi, de ce să n-o recunoaştem, o mare povară. Cei care se înhamă la ea trebuie să o facă conştienţi de dimensiunile ei şi de riscurile implicate. Şi aici nu e vorba numai de riscul valutar sau de dobândă, ci de o grămadă de fenomene impredictibile.

Taleb atrage atenția că dacă împrumutaţi o sută de unități monetare într-un proiect, sunteţi în continuare dator, chiar dacă el eşuează. Deci datoria e periculoasă, dacă sunteţi prea încrezător şi orb la accidente de tipul Lebedelor Negre. Iar prognoza e dăunătoare, de vreme ce oamenii (şi mai ales guvernele) împrumută ca răspuns la o prognoză (sau folosesc o prognoză ca scuză pentru un împrumut).

Politicienii sunt cei care au imprimat cetățenilor comportamentul dăunător de a se îndatora. Clasa politică greacă a avut un comportament vicios văzut în datorie, după care a dat vina pe estimările analiştilor şi pe pieţe pentru ceea ce a provocat. Apoi a apărut relaxarea cantitativă, ca ceva natural, să-i salveze!

Ceea ce ţine de absurd. Pentru că nu este normal ca acela care se împrumută să dea mai puţin înapoi şi cine economiseşte să primească mai puţin. Firesc e să administrăm raţional resursele, deoarece-s rare, nu să le risipim. Iar dacă în locul firescului e pusă stupiditatea, dacă traversăm o perioadă în care e întreruptă evoluția societății, lebedele negre vin să reașeze cursul natural al lucrurilor într-un mod deosebit de brutal.

• Liberté, égalité, fraternité & securité. E România un stat capturat de...

  < Prev
• În plin război, despre economia păcii. Despre Keynes, consecinţele...

  Next >