Românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar. Am ajuns să readuc în atenție spusele lui P.P. Carp de două ori pe an. Asta pentru că ele au surprins perfect „natura”, într-o perioadă când nu existau televiziuni, nici măcar nu era scris în Constituţie că România e un stat social. Iată un politician - un preşedinte al Partidului Conservator, care a trăit până în 1919 - nepopulist. 

Carp nu era o persoană simpatică nici măcar la el în partid. S-a opus curentelor „trendy” ale epocii, antisemite, populiste şi protecţioniste, adoptate de unii politicieni de stânga, liberali. Dar despre el am mai vorbit, importantă este zicerea legată de bugetari. Oare câți sunt aceștia numeric?

La stat nu mai lucrează 1,39 mili­oa­ne de oameni ca în 2009, dar nici 1,18 milioane ca în ianuarie 2015, ci nivelul tinde mai degrabă spre 1,3. Și după ce că-s mai mulți, li s-au mărit și lefurile cu Wage-led Growth, fără să se indice cine e vinovatul pentru pornirea spiralei prețuri - salarii în România. Pentru că vorba aia, e chestie de solidaritate!

Dar pentru că tot am pomenit de Wage-led Growth merită întrebat, când discutăm de inflație și spirală dacă se majorează prețurile sau, de fapt, se înmulţesc banii ce corespund bunurilor când se majorează salariile în administrație?

Acesta este păcatul originar pe cale să se repete, ceea ce mă face să detaliez chestiunea: Oare cresc prețurile ori se înmulțesc banii ca urmare a unei măriri de salarii produse în absența unor sporuri de productivitate? 

Mai clar, dacă oamenilor li se pun în brațe mai mulți bani și cantitatea de mărfuri și servicii e cam aceeași, e firesc ca agenții economici să absoarbă surplusul de lichiditate prin intermediul preţurilor!

Așadar când se produce spirala prețuri-salarii? Când comercianții și producătorii majorează in corpore prețul bunurilor ca urmare a excesului de cerere (bani) de pe piață, iar salariații cer majorări salariale compensatorii peste rata inflației. Și apoi după ce antreprenorii satisfac cererile angajaților încearcă să-și regleze costurile cu forța de muncă inflaționând din nou mărfurile pe baza cererii nou amplificate de creșterile salariale din sectorul public și privat, după care lucrătorii închid cercul vicios cu alte cereri de mărire a lefurilor. Pe acest fond, al măririi salariilor și pensiilor, dar și al multiplicării masei monetare pe seama câștigurilor peste nivelul general al creșterii economice pe piața imobiliară și bursă.

Sub povara creșterii costurilor cu creditele și salariile firmele sunt puse în situația de a-și modifia structura și nivelul producției și de a disponibiliza angajații. Și firește că apoi, cu angajați mai puțini și cu finanțare mai scumpă (deci mai redusă), urmează scăderea cifrei de afaceri, care, la rândul său, acționează asupra creșterii economice. Important e că în absența unei relaxări a mixului de politici monetar-fiscale, spirala inflaționistă se scurtcircuitează. Cu un cost evident - un șomaj, cel puțin temporar, mai ridicat.

O a doua cale, care n-are legătură cu micșorarea nivelului substituenților de putere de cumpărare - creditele -, ce are loc în condiții  de șomaj moderat și într-un context în care BNR nu majorează suficient dobânda de politica monetară este ca statul să-și micșoreze cheltuielile cu care majorează veniturile bugetarilor și pensionarilor pentru a ajunge la excedent bugetar. Cu alte cuvinte patronii cresc prețurile, angajații cer mărire de leafă, dar statul ia banii în plus pe care i-au primit aceștia și - cel mai important - nu-i mai aruncă sub forma unor venituri mărite bugetarilor și pensionarilor sau a unor lichidități suplimentare făcute cadou firmelor ce alcătuiesc clientela de stat.

Din câte se vede întrebarea ce trebuie pusă este: Când se va micșora statul? În momentul de față se discută de înăsprirea taxării și impozitarea unor active achiziționate cu bani deja supuși impunerii, asimilate cu averea, dar nimic de restructurarea ce nu mai poate fi amânată! De unde trebuie să pornească ea? Exact din zona administrației patronate de baronii locali! Și cred că am mai zis acest lucru, după ce niște comune au fost declarate orașe la apelul bocancilor și noul “statut” le-a permis să se mărească personalul din primării, alimentat cu oamenii de încredere ai baronului ce deținea fieful, lor le-au mai crescut și salariile. Adică, Ghiță Pristanda a ajuns să fie plătit mai bine ca profesorul ‘’alfabetizator” de limba română și la fel ca eroul de la Urgență ori omologul de la ordine publică!

Iar aici, la nivelul salariilor din zona non-tradable majorate - cu indexul ridicat în special către administrația locală - apare o problemă. Fără a putea să fie generate sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remuneraţiilor, se erodează venitul disponibil!

Apropo de început, de P.P. Carp și de celebra sa remarcă. În momentul de față suntem departe de situația de atunci pentru că prețurile la non-tradable sunt dezechilibrate din punctul de vedere al puterii de cumpărare. Fapt care se observă la tarifele la utilități, dar și în perfomanța din educație.

Și, din păcate, prețurile utilităților sunt folosite pentru controlul cererii agregate, la fel ca taxele. Ceea ce înseamnă că atunci când s-au observat disfuncționalitățile, nu s-a încercat refacerea echilibrului cu ajutorul ofertei și productivității, ci prin intermediul reprimării cererii, ceea ce face să avem o economie foarte tulburată. Spre deosebire de societatea conservatorului P.P. Carp, când prețurile erau bine așezate.

• Indicatorii arată că românii strâng cureaua, cum facem ca și statul...

  < Prev
• Legile economice vs Legile imbecilităţii

  Next >