Oricine își dorește împrumuturi cât mai ieftine și cât mai predictibile din punct de vedere al costurilor. Nu degeaba, cel mai bine e să iei credite cu dobândă fixă și cu rate egale în moneda în care îți încasezi veniturile, sau măcar grosul lor, ca să nu ai surprize neplăcute. Deși trebuie să recunoaștem că nu ne deranjează atunci când se întâmplă ca, grație evoluției favorabile nouă a unor indicatori de reper, să ne ″trezim″ că avem de plătit mai puțin de la o lună la alta.

Însă, pentru a beneficia de cele mai bune dobânzi posibile, contează foarte mult propriul nostru comportament economic. Creditorii îi apreciază pe debitorii care demonstrează că vor și știu cum să-și țină cheltuielile sub control. Care nu ies din rutina lunară a cheltuielilor constante (la venituri măcar așijderea) și care reușesc să pună și bani deoparte.

Căci, deși pare paradoxal, capacitatea de a economisi a unui debitor e un semnal pozitiv foarte important pentru creditori. Asta înseamnă că, atunci când au de făcut o investiție mare, neprevăzută sau măcar ieșită din comun, o pot finanța cel puțin parțial din banii economisiți, astfel încât să se împrumute doar în completare. Capacitatea de a depune un avans consistent la o cumpărătură pe credit e o mare bilă albă.

Cam ăsta e universul de creditare al persoanelor fizice ″obișnuite″, pentru că nu vorbim aici despre Elon Musk, care a împrumutat zeci de miliarde de la multiple bănci pentru a cumpăra Twitter. Dar chiar și în cazul celui mai bogat om al planetei a fost vorba de credite luate pentru o investiție și nu pentru a trăi - vorba aia - până la următoarea rundă de dividende de la Tesla.

Statelor însă le e greu spre imposibil să mențină măcar un procent infim din disciplina de care dau dovadă cei mai mulți debitori persoane fizice. Asta în pofida faptului că dispun în mod evident de atuuri colosale, prin comparație: putere legitimă de impozitare și sprijin din partea politicii monetare, ca să dăm doar două exemple din multele posibile. Cu puține excepții, nici un stat nu are puși bani deoparte, ci trăiește de la un termen de plată al taxelor la celălalt, ca să nu spunem de la o licitație de titluri de stat la alta. Pentru că buffer-ul valutar și fondurile guvernamentale de rezervă nu pot fi numite ″economii″.

Iar asta în condițiile în care urgențele și cheltuielile neprevăzute, în cazul statelor, sunt de o magnitudine pe care, de fapt, nici nu ne-o putem reprezenta mental cu adevărat. Vorbim despre fel și fel de dezastre posibile, mai mult sau mai puțin naturale, de la inundații, cutremure și secete la ce trăim de câțiva ani încoace: pandemie globală urmată de război. Pe scurt, responsabilitatea financiară a unui stat ar trebui să fie cu mult mai mare decât cea a unei gospodării sau a unei companii.

Mai mult, statele au acceptat în mod conștient că datoriile lor sunt tranzacționabile și că au nevoie, deci, nu doar de încrederea împrumutătorilor primari, ci și de cea a întregului ecosistem investițional care le asigură finanțarea. Dar hai să zicem că nu ne pasă de investitori. Să zicem că sunt lacomi prin definiție și că merită să piardă pe măsura riscurilor pe care și le asumă, pe banii lor proprii sau ai altor investitori de profesie. Nu putem fi însă la fel de nepăsători cu băncile, cele care creditează statul la prima mână. Ele riscă banii deponenților!

Cel puțin în cazul lor, statele nu ar trebui să se mire că își fac analize riguroase de risc. E foarte bine că fac așa și, de altfel, legea și reglementările bancare le obligă. Nu e de mirare și nici suspect că, pe lângă analizele proprii, aleg să se bazeze și pe evaluările unor entități specializate externe de analiză. E bine să asculți cât mai multe păreri pertinente, profesioniste, și să te ferești cât poți de subiectivism, pentru că ai pe mână banii puși deoparte de o întreagă societate. Iar statele ar trebui să fie primele interesate de stabilitatea sistemului financiar, ce are în centru băncile și din care se hrănesc și finanțele publice.

Și în aceste context, statele și reprezentanții lor n-ar trebui să se supere pe creditori și pe analiștii lor atunci când aceștia nu fac altceva decât să manifeste prudență, deopotrivă firească și obligatorie prin lege. Costurile de împrumut ale statelor nu cresc, atunci când se întâmplă să se mărească, precum dobânzile cămătărești, adică total arbitrar și în urma bunului plac al unuia sau al altuia. Și nu, butada potrivit căreia bancherii îți dau o umbrelă atunci când e soare și ți-o iau când plouă, oricât ar fi ea de simpatică, nu reflectă adevărul. Acesta e că bancherii îți iau dobânzi mai mari dacă te împrumuți la ei pentru a-ți lua umbrelă și ajungi să-ți cumperi cu totul altceva.

De aceea, e total contraproductiv, ca stat, să te superi pe bănci atunci când nu fac altceva decât să-ți analizeze obiectiv gradul de risc. Iar argumentul că uneori se aglomerează crizele și, deci, cheltuielile de urgență, nu stă în picioare. Prudența fiscală chiar asta înseamnă: să pui deoparte bani albi pentru zile negre. Restul e retorică politico-electorală. 

• În economie e ca în sănătate: mai bine să nu strici decât să repari

  Next >