Ajustarea de deficite și de datorie în America rezonează cu un dolar slab

Aceasta este o simplă constatare nu o poziție luată în favoarea celui care încearcă să-ți regleze relația cu principalii parteneri comerciali prin intermediul protecționismului, în ciuda spuselor lui Frédéric Bastiat: ″Când mărfurile nu trec granițele, o vor face soldații″.

Dar și ale celor ale lui Thomas Friedman, care a popularizat postulatul potrivit căruia două țări în care funcționează restaurante McDonald’s nu vor intra niciodată în război una împotriva celeilalte, ceea ce a ajuns să poarte numele de „The Golden Arches Theory of Conflict Prevention”. Varianta elaborată a teoriei este că, în condițiile avansului tot mai intens al globalizării, dezvoltarea și întărirea interdependenței economice între statele lumii fac ca toate să aibă din ce în ce mai mult de pierdut de pe urma unui eventual război, ceea ce ar constitui o garanție (chiar dacă nu absolută) a păcii.

Tot în această cheie se pot vedea cu ce riscuri se poate confrunta cea mai mare importantă monedă a lumii: euro. Moneda tare stimulează consumul și amplifică deficitele. Cu un euro puternic, relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) produce doar îndatorare, consum pe datorie și o falsă susținere a prețului activelor, ce reuşise să reprime căderea PIB în zona euro. Iar când încetezi să le mai sprijini ce poți să mai faci cu banii? Sunt atât de mulți că ar putea fi capacitați doar în bonduri pe 100 de ani, ca să se obișnuiască și statele euro cu termenul de generații de sacrificiu.

Ia să vedem însă, cine mai merge pe mâna unei monede slabe? Cu cine se află acum Statele Unite în război! E vorba de războiul comercial cu China. Americanii consideră că țara asiatică nu respectă înțelegerile de la G20 și impun “sancțiuni” vamale, chinezii se apără cu deprecierea monedei.

China îl repune pe tapet pe Adam Smith cel dintâi susținător al pieței libere, însă SUA e gata să-l citeze din nou tot pe marele economist scoțian, potrivit căruia dacă unele state au tarife vamale ridicate și partenerul comercial ar trebui să procedeze la fel. Iar statul asiatic practică unele dintre cele mai prohibitive taxe din lume pentru mărfuri străine, ceea ce înseamnă că schimburile nu funcționează în ambele sensuri.

Un astfel de episod a declanșat războaiele opiului, când Marea Britanie a constrâns China să se deschisă comercial. Atunci Hong Kong-ul a devenit britanic și un alt scoțian, Thomas Sutherland, a înființat HSBC - The Hongkong and Shanghai Banking Corporation. Da, gigantul HSBC a apărut în vremea în care britanicii, precum americanii, încercau să impună Chinei să funcționeze pe principii de piață.

Legat de HSBC, îmi amintesc faptul că CEO-ul John Flint a plecat în 2019 după o dispută cu consiliul de administrație ce dorea să continue tăierile de costuri prin disponibilizări de personal, iar managerul considera că banca poate reveni la profitabilitatea de odinioară pe baza suportului investițional și generarea de business nou.

Acest conflict e edificator, acționarii se temeau de hard Brexit, “instigați” de poziția ciudată a guvernatorului Băncii Angliei, Mark Carney, nimeni altul decât noul premier al Canadei. Chiar dacă, după război, va fi nevoie de HSBC, după cum sugera la acel moment Flint – ce se poate dovedi un vizionar.

Războiul comercial cu China și Brexit-ul par urmașele celor două războaie ale opiului și ar merge în direcția restituirii relațiilor capitaliste și de piață.

Sigur că modalitatea în care se reinstaurează capitalismul e controversată - pentru că de aceea am început textul pornind de la spusele lui Bastiat. Dar să ne aducem aminte de dictatura lui Franco din Spania și junta care l-a propulsat la putere pe Pinochet în Chile. Astăzi, după respectivele regimuri militare, Spania nu arată precum Grecia, iar statul sud-american, după Pinochet și Chicago Boys, care l-au făcut să se dezvolte cu ajutorul mâinii invizibile a pieţei, face notă distinctă pe continentul său. Ba au determinat chiar și Argentina lui Javier Milei să-i urmeze exemplul!

Apropo însă de Brexit și precedente ca în dreptul anglo-american, vă mai amintiți de planul premierului Marii Britanii, Liz Truss, de a micșora taxele? Programul capitalist al unui premier conservator, ce reprezenta cea mai importantă relaxare fiscală din ultimele decenii, a fost văzut ca o “palmă” dată economiei sociale globale. Planul a fost numit cu conotaţii negative Trussonomics, după Reaganomics-ul președintelui republican american Ronald Reagan și piețele globale s-au repezit, ca la un semnal, să renunțe la activele britanice, până atunci considerate investiții sigure, ceea ce a făcut ca Bank of England să intervină puternic pentru a restabili încrederea.

Să revedem ce a făcut Thatcherism-ul. A respins consensul politic postbelic privind keynesianismul, respectiv statul bunăstării, naționalizarea industriei și reglementarea economiei. Iar Reaganomics, asociat cu economia ofertei, s-a bazat pe scăderea cheltuielilor guvernamentale, micșorarea impozitului pe venit, reducerea reglementărilor și eradicarea inflației.

Mai important, vor avea aceeași soartă și ultimele inițiative americane, precum cele ce au fost denumite în derâdere Trussnomics? Liz Truss a încercat să meargă exact pe rețeta Doamnei de Fier, dar a fost imediat “repudiată” pe motiv că e anacronică!

Și apropo de economiști și erori, ideea avantajului comparativ, descoperită de David Ricardo, și care stă în spatele globalizării, spune că țările ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce fac mai bine. Așa că un stat trebuie să se specializeze în vinuri și altul în haine.

Dar ce se întâmplă cu producătorul de vinuri când prețurile oscilează? Îi va părea rău că e “captiv” în fabricarea unui singur produs și va ajunge la o concluzie opusă ideii lui Ricardo. Asta-l face pe Taleb să afirme că Mama Natură nu iubește supraspecializarea pentru că limitează evoluția și slăbește animalele.

Acest lucru explică - conform lui Taleb - că ideile actuale privitoare la globalizare (cum ar fi cele promovate de jurnalistul Thomas Friedman) sunt puțin cam prea naive și periculoase pentru societate, dacă se iau în considerare efectele secundare. Globalizarea ar putea lăsa impresia eficienței, dar instrumentele cu care operează și nivelurile de interacțiune între părți vor face ca fisurile mici dintr-un anumit loc să se extindă în tot sistemul. Rezultatul ar fi asemănător cu o criză de epilepsie provocată de numărul prea mare de celule, care se activează în același timp.

Aceeași idee se aplică și pentru datorii, ne fac să fim foarte fragili la perturbări. Astăzi învățăm în școlile de afaceri să angajăm împrumuturi, contrar oricărei tradiții istorice, în cadrul căreia toate culturile mediteraneene au dezvoltat o dogmă împotriva datoriilor. Romanii spuneau “Felix qui nihil debet”, adică “Fericit cel care nu datorează nimic”.

Ceea ce e bine să nu uităm însă este de stabilit cam până unde se poate deprecia biletul verde dacă va fi evitată o soartă de tipul Liz Truss? Sunt greu de făcut previziuni, dar undeva pe la sfârșitul anului 2020, cursul euro - dolar se plasa la 1,21-1,22.