Trăim într-o lume a tributurilor și francizelor. Concursurile de karaoke televizate par să funcționeze exact după modelul corporațiilor care comandă marfă din China. Problema pe care o are rețeta e că produsul care se mută din voce-n voce nu se mai „fabrică”. Asistăm la niște concursuri de imitație, nu de creație. Coveriștii nu riscă să devină un alt Hendrix, Joplin sau Morrison.

Haideți însă să schimbăm un pic registrul și să nu vorbim iar de puținele trupe rock din care mai răzbate autenticul, care umplu până la refuz stadioanele și care, pe vremuri, cântau în teatre. Să modificăm puțin perspectiva înainte de a repeta că mai mult se copiază decât se creează cu ajutorul remake-urilor și al trupelor tribut. Și să ne oprim o idee asupra lui Salvatore „Toto” Cutugno, dispărut în august 2023, la 80 de ani, cel care a concertat frecvent în România.

Joe Dassin a fost primul mare ambasador al melodiilor lui Toto Cutugno în afara Italiei. L’été indien (1975), L’Albatros (1975), Et si tu n’existais pas (1976), Salut (1976), Le Jardin du Luxembourg (1976) sunt demonstrații ale unui instinct impecabil: melodii simple, elegante, dar cu capacitate de export. Alături de ele: Il était une fois nous deux (1976), Et l'amour s'en va (1977) și Qu'est-ce que tu fais de moi? (1978). Dassin le cânta cu naturalețea unui brand global, iar Cutugno furniza valuta emoțională, convertibilă în orice piață. Côté banjo, côté violon (1979) încheie perioada de colaborare italo-franceză, consolidând statutul internațional al compozitorului.

Dalida, diva cosmopolită, a preluat ritmul anilor ’70 cu Monday, Tuesday… Laissez-moi danser (1979), un hit disco cu linie melodică tipică Toto Cutugno, care a circulat ca un bun de consum emoțional. Adaptată în franceză de Pierre Delanoë, piesa a fost o adevărată bancnotă sonoră, garantată de bucurie. Dar nu a fost singura piesă furnizată: Femme est la nuit (1976) și Et la vie continuera (1981)… Iolanda Gigliotti, cunoscută ca Dalida, și-a mai luat un răgaz dat de Salvatore până să-și pună capăt zilelor în 1987.

În Italia, Cutugno a continuat să influențeze marii artiști. Balada Un pugno nell’anima (2011), prezentată la Sanremo, ilustrează linia melodică caracteristică lui Cutugno, care a influențat, indirect, și universul duetului Al Bano Carrisi - Romina Power.

Adriano Celentano a primit de la Cutugno Soli, Amore No și Non è în 1979; în 1980: Un po' artista un po' no, Il tempo se ne va, L'orologio, Manifesto, Una parola non ci scappa mai, Non se ne parla nemmeno, Se non è amore, Spettabile Signore, Innamorata, incavolata a vita, iar în 2016 - împreună cu Mira - Ti lascio amore. Piesele circulă pe toate canalele media și devin „produs intern brut” al muzicii italiene: stabile, profitabile, memorabile. Celentano rămâne exemplul perfect de interpret care a transformat compoziția altuia în hit-uri naționale.

Gianni Morandi a colaborat frecvent cu Cutugno: rearanjarea Occhi di ragazza și a altor piese pentru Sanremo și televiziune au demonstrat cum o orchestrare atentă poate crește „valoarea adăugată” a unui cântec.

În paralel, Cutugno a lucrat cu Ricchi e Poveri: Canzone d’amore (1987), Amare, ricominciare, no, no, no (1980), Jungle Beat (1980), Goodbye my love (1980), Così lontani (1992) și Domenico Modugno: Adesso non pensarci più (1982). Dar și cu alți artiști italieni importanți: Patty Pravo (Più di così, 1975), Gigliola Cinquetti (Western, 1977), Topo Gigio (E mentre i gatti ronfano, 1979; Il presidente dell'U.B.I., 1979), Marina Fabbri (Metamorfosi, 1979; Amori stop, 1979), Miguel Bosé (Olympic Games, 1980; Triangle, 1980), Ornella Vanoni (Volevo amarti un po', 1981; Rabbia libertà fantasia, 1983), Fausto Leali (Io amo, 1987 și Notte d'amore, 1987 – împreună cu Loredana Bertè), Peppino din Capri (Il Sognatore, 1987), Franco Califano (Io, 1988), Fiordaliso (Per noi, 1989; Se non avessi te, 1989; Ora che ci sei, 1989), Gigi Sabani (La fine del mondo, 1989), Stefano Borgia (Sei tu, 1989; Vincenzo Cuor di leone, 1989), Sandro Jacobbe (Io vorei, 1990; Storie, 1990), Claudia Mori (Se mi ami…, 1994), Drupi (Voglio una donna, 1995), Santino Rochetti (E tu me faje murì, 1996). Piesele au fost compuse, aranjate sau adaptate de Cutugno, fiecare colaborare adăugând valoare portofoliului său de creații și stabilind standarde de calitate pentru industria muzicală italiană.

Pe plan internațional, piese precum Derrière l’amour (1976) pentru Johnny Hallyday sau En chantant (1977) și Musica (1981) pentru Michel Sardou au dovedit capacitatea lui Toto Cutugno de a traduce emoția italiană în limbajul pop-francez, atingând topurile și consolidând brandul cultural al Italiei. De asemenea, Cutugno a colaborat cu Mireille Mathieu (Ciao Bambino, Sorry), Gérard Lenorman (Voici les clés, 1976), Hérve Vilard (Nous, 1978; Reviens, 1980; Méditerranéenne, 1983; Venise pour l'éternité, 1985; Je l'aime tant, 1982; Le Vin de Corse, 1986), Sheila (Kennedy Airport, 1978), Ringo (Les oiseaux de Thaïlande, 1976), Claude François (Écoute ma chanson, 1977), Michèle Torr (De l’amour, 1981), dar și cu hispanici precum Luis Miguel (Noi, ragazzi di oggi, 1985 și Il Cielo, 1985) și José Luis Rodríguez „El Puma” (C’est Venise, 1985).

Și chiar cu britanica Petula Clark: Le soleil est amoreux, 1977.

Într-o lume în care originalitatea și creativitatea suferă, e bine să ne amintim de niște artiști „antitribut/nonfranciză” care au creat pentru alții, dar și-au lăsat propria semnătură artistică: Diane Warren a scris hituri pentru Celine Dion (Because You Loved Me, 1996), Aerosmith (I Don’t Want to Miss a Thing, 1998) și LeAnn Rimes (How Do I Live, 1997), păstrându-și vocea compozițională; Michel Legrand a realizat coloane sonore și piese interpretate de Barbra Streisand (The Summer Knows, 1971; Yentl, 1983) și a compus muzica pentru Ascenseur pour l’échafaud (1958), o coloană sonoră pe care Miles Davis a interpretat-o și improvizat, aducându-i o expresivitate jazz unică, integrându-și astfel stilul personal; Paul Anka a compus She’s a Lady (1971), cântată de Tom Jones, transformând fiecare colaborare într-un produs cu amprentă personală.

Într-o cheie modernă, apare o altă compozitoare cu sânge italian: Stefani Germanotta, adică Lady Gaga. În primii ani, înainte să devină superstar, a furnizat piese pentru alții - nu pentru Madonna, atenție, sunt oameni care nu pot fi confundați cu francizele -, ci pentru Britney Spears (Quicksand, 2008), Jennifer Lopez (Hypnotico, 2011), The Pussycat Dolls - trupa în care cântă Nicole Scherzinger (Elevator și On My Own), New Kids on the Block (Big Girl Now, 2008), dar, posibil, și pentru Fergie. A fost aceeași strategie subtilă ca a lui Cutugno: compui pentru alții, testezi piața, construiești capital artistic. Ulterior, talentul tău devine monedă proprie, iar publicul plătește dobândă emoțională.

Ca interpret, Cutugno a contribuit cu Solo Noi (1980) și L’Italiano (1986) - piesele funcționând simultan ca produs artistic și simbol identitar. Fiecare creație este o demonstrație că economia muzicală poate fi sustenabilă, iar hitul bine construit devine capital afectiv convertibil în timp și spațiu.

Traseul lui Toto Cutugno - de la Dassin și Dalida, la Celentano, Morandi, Hallyday, Sardou, Mireille Mathieu - și paralelele sale moderne cu Lady Gaga arată cum un compozitor poate deveni antreprenor cultural. Piesele circulă liber, generează valoare, iar impactul lor, de la Sanremo la topurile internaționale, dovedește că muzica bine gândită e cea mai stabilă monedă

• Iarnă, gheață, golf și piețe: lecții din tablourile lui Avercamp

  < Prev
• Ordine, curățenie și perfuzii etatiste

  Next >