Două Chine, două Corei, două Germanii: inegalitatea bogăției sau egalitatea sărăciei? Hong Kong, avertismentul pentru Taiwan

Există experimente economice pe care niciun laborator nu le-ar putea organiza. Istoria le-a făcut însă în locul economiștilor. A luat populații apropiate prin cultură, limbă, tradiții și istorie, le-a despărțit prin granițe și le-a lăsat să evolueze sub sisteme economice diferite. După câteva decenii, rezultatele au devenit imposibil de ignorat.

Două Chine. Două Corei. Două Germanii.

Nu sunt doar trei episoade ale istoriei secolului XX. Sunt trei comparații care ne ajută să înțelegem ce anume transformă munca, economisirea și inițiativa individuală în capital, productivitate și prosperitate.

Întrebarea importantă nu este doar cine a ajuns mai bogat, ci cine a reușit să acumuleze capital mai repede, să-l investească mai eficient și să-l transforme în producție, tehnologie și nivel de trai.

Winston Churchill formula memorabil această contradicție: „Viciul capitalismului este distribuția inegală a bogăției, iar virtutea socialismului - distribuția egală a sărăciei”. Dincolo de ironia politică a aforismului, istoria celor două Chine, a celor două Corei și a celor două Germanii oferă un teren concret pentru examinarea lui.

Taiwanul și China continentală: două drumuri, aceeași civilizație

Poate cel mai spectaculos exemplu este cel al Chinei și Taiwanului. De o parte, Republica Populară Chineză, construită inițial pe modelul economiei planificate. De cealaltă, Taiwanul, care a dezvoltat o economie de piață și a ajuns unul dintre cele mai importante centre industriale și tehnologice ale lumii.

Taiwanul nu a devenit prosper printr-o minune geografică și nici pentru că ar fi avut resurse naturale excepționale. A construit o economie în care investițiile, exporturile, concurența și acumularea de capital au alimentat dezvoltarea industrială. A trecut de la producție simplă la industrii sofisticate, tehnologie și companii competitive la nivel mondial.

Această transformare nu s-a produs în absența statului. Autoritățile taiwaneze au investit în educație și infrastructură și au susținut dezvoltarea unor industrii strategice. Diferența a fost că aceste politici au funcționat într-o economie în care întreprinderile private, investițiile și concurența au avut un rol esențial.

China continentală a cunoscut, la rândul ei, o accelerare spectaculoasă după reformele inițiate de Deng Xiaoping la sfârșitul anilor '70. Dar tocmai această schimbare este esențială: creșterea nu a venit din fidelitatea față de economia maoistă, ci din renunțarea la o parte dintre dogmele ei. Au fost introduse mecanisme de piață, s-a permis dezvoltarea sectorului privat, s-au atras investiții, s-a încurajat comerțul și s-a mutat forța de muncă spre activități mai productive.

Cu alte cuvinte, China a început să crească accelerat atunci când a permis economiei să funcționeze mai puțin după ordine administrative și mai mult după semnalele pieței.

Hong Kong și Macao: de la administrația britanică și portugheză la controlul Beijingului

Hong Kongul și Macao oferă o altă perspectivă asupra relației dintre libertatea economică și cea politică. Hong Kongul a fost colonie britanică, iar Macao s-a aflat timp de secole sub administrație portugheză. Prima entitate a ajuns sub suveranitatea Chinei la 1 iulie 1997, a doua la 20 decembrie 1999. Ambele au devenit regiuni administrative speciale ale Republicii Populare Chineze, în cadrul formulei „o țară, două sisteme”.

Promisiunea era că își vor păstra sistemele economice, instituțiile și modul de viață, beneficiind de un grad ridicat de autonomie timp de 50 de ani. Pentru Hong Kong, garanția era valabilă până în 2047, iar pentru Macao până în 2049.

Hong Kongul devenise unul dintre marile centre financiare ale lumii. Statul de drept, sistemul juridic de inspirație britanică, libertatea comerțului, fiscalitatea redusă și deschiderea către capitalul internațional îi construiseră prosperitatea. Macao își dezvoltase propria economie, bazată în special pe comerț, turism și industria jocurilor de noroc.

Dar intrarea sub suveranitatea chineză a fost urmată de o schimbare politică progresivă. În Hong Kong, protestele masive din 2019 au fost urmate, în iunie 2020, de impunerea de către Beijing a Legii securității naționale, fără parcurgerea procedurii legislative locale. Au urmat arestări ale unor activiști și politicieni pro-democrație, dispariția unor publicații independente, restrângerea libertății presei și modificarea sistemului electoral. În 2024, o nouă lege locală de securitate națională a extins cadrul legislativ de control. În raportul său pentru prima jumătate a anului 2026, guvernul britanic consemnează noi modificări ale legislației de securitate.

Macao a urmat o cale mai puțin vizibilă, dar în aceeași direcție. În 2023, legislația privind securitatea națională a fost extinsă, iar regulile electorale au fost modificate în sensul consolidării principiului potrivit căruia teritoriul trebuie condus de „patrioți”. În iulie 2025 a avut loc prima arestare în baza legislației de securitate națională. Comisia Europeană a consemnat în raportul său din septembrie 2026 continuarea erodării autonomiei și a libertăților fundamentale care ar fi trebuit protejate până în 2049.

Cele două teritorii nu și-au pierdut peste noapte economiile de piață, însă libertățile politice, autonomia instituțională și pluralismul au fost restrânse treptat. Iar această evoluție ridică o întrebare esențială: cât de sigură poate fi proprietatea privată atunci când puterea politică își extinde controlul asupra instituțiilor care ar trebui să o protejeze?

Hong Kongul devine astfel mai mult decât o poveste despre o fostă colonie britanică. E un avertisment pentru Taiwan.

Taiwan o societate cu alegeri libere

Beijingul a propus în mod explicit ca Taiwanul să fie integrat în China prin aceeași formulă „o țară, două sisteme”. Dar Taiwanul este astăzi o societate autoguvernată, cu alegeri libere, instituții democratice și o economie de piață dezvoltată. Nu se află sub jurisdicția Republicii Populare Chineze. Experiența Hong Kongului a făcut ca oferta Beijingului să fie privită cu și mai multă neîncredere în Taiwan. În 2020, președinta Tsai Ing-wen declara că evoluțiile din Hong Kong au demonstrat că formula nu e acceptabilă pentru populația taiwaneză.

Aici se află miza dincolo de economie. Dacă Hong Kongul a primit promisiunea că își va păstra autonomia și libertățile, iar acestea au fost ulterior restrânse, ce garanții ar avea Taiwanul că propriile instituții, alegeri și libertăți ar rezista după o eventuală integrare politică? Nu e o predicție despre viitorul insulei, ci întrebarea pe care experiența Hong Kongului o pune în mod firesc.

Și există o ironie culturală în această poveste. Bruce Lee, născut la San Francisco și crescut în Hong Kong, a devenit simbolul internațional al unui oraș care lega China de Occident. Imaginea lui amintește de o epocă în care Hong Kongul era un spațiu cosmopolit, deschis și distinct de China continentală. Astăzi, orașul continuă să aibă o importanță financiară majoră, dar funcționează într-un cadru politic mult mai strâns controlat de Beijing.

Shenzhen: laboratorul reformelor chineze

În apropierea Hong Kongului se află Shenzhen, unul dintre cele mai vizibile rezultate ale reformelor economice chineze. În 1980, orașul a fost desemnat prima zonă economică specială a Chinei, un spațiu în care autoritățile au permis experimente cu investițiile străine, comerțul și mecanismele pieței.

Shenzhen a crescut rapid tocmai pentru că a beneficiat de reguli economice diferite de cele aplicate în restul țării. A atras capital, a dezvoltat industria și a devenit un important centru tehnologic. Legătura cu Hong Kongul a fost esențială: orașul a beneficiat de proximitatea unui centru financiar internațional și de accesul la capital, know-how și piețe externe.

Formula Hong Kongului fusese multă vreme simplă: China producea, Hong Kong finanța. Ulterior, Shenzhen a preluat o parte tot mai mare din activitățile industriale și comerciale. Dar ascensiunea sa nu demonstrează succesul planificării comuniste tradiționale. Shenzhen a fost tocmai un experiment de liberalizare economică, cu investiții, concurență și stimulente de piață.

Coreea de Sud și Coreea de Nord: diferența dintre investiție și comandă

Comparația coreeană este poate și mai dramatică. Aceeași peninsulă, o istorie comună și o populație cu rădăcini culturale apropiate, dar două sisteme economice radical diferite.

Coreea de Sud nu a urmat un model de laissez-faire pur. Statul a avut un rol important în direcționarea creditului, selectarea industriilor strategice și susținerea exporturilor. Dar a făcut acest lucru într-o economie în care întreprinderile private concurau, investeau, se extindeau și erau obligate să se confrunte cu piețele internaționale.

Au apărut conglomerate industriale, s-au dezvoltat infrastructura și tehnologia, iar companiile sud-coreene au ajuns să concureze la nivel global.

Coreea de Nord a rămas prizoniera planificării centralizate și a controlului economic. Diferența dintre cele două state nu poate fi explicată prin lipsa de inteligență, de muncă sau de ambiție a populației nord-coreene. Diferența majoră a fost cadrul instituțional în care oamenii au fost lăsați sau nu să producă, să investească și să acumuleze.

Statul sud-coreean a intervenit, dar nu a eliminat piața. A folosit-o ca instrument de dezvoltare. În nord, comanda administrativă a înlocuit în mare măsură mecanismul concurențial.

Germania: când două sisteme se întâlnesc din nou

Germania oferă poate cel mai apropiat lucru de un experiment controlat. După război, aceeași națiune a fost împărțită între Germania de Vest, cu economie de piață, și Germania de Est, cu economie socialistă planificată.

Diferențele de productivitate s-au acumulat în timp. Cercetările comparative asupra industriei germane arată cât de mare devenise decalajul înainte de reunificare: în 1987, valoarea adăugată pe oră în industria prelucrătoare est-germană era estimată la aproximativ 28,6% din nivelul celei vest-germane.

Reunificarea din 1990 nu a șters diferența peste noapte. Transferurile financiare masive nu au fost suficiente pentru a transforma imediat întreprinderile, tehnologia, managementul și structura economică a fostei Germanii de Est. Capitalul contează, dar și instituțiile care îl atrag, îl distribuie și îl fac productiv.

Aceasta este una dintre lecțiile esențiale ale comparației germane: nu poți obține prosperitate durabilă doar mutând bani dintr-un loc în altul. Ai nevoie de firme capabile să investească, de reguli previzibile, de competiție și de oameni care pot decide cum să folosească resursele.

Nu orice comparație este o demonstrație, dar tiparul este greu de ignorat

Vietnamul oferă o completare interesantă. Împărțirea sa istorică nu permite o comparație simplă între două economii care ar fi evoluat separat suficient de mult timp. Nu putem afirma cu certitudine ce ar fi devenit Vietnamul de Sud dacă ar fi continuat să existe. Dar putem observa ce s-a întâmplat după reformele Đổi Mới, lansate în 1986: liberalizarea treptată a economiei, extinderea activității private și deschiderea către comerțul internațional au însoțit o perioadă de creștere și îmbunătățire a nivelului de trai.

Nici Taiwanul, nici Coreea de Sud și nici Germania de Vest nu demonstrează că piața rezolvă automat orice problemă. Statul poate construi infrastructură, poate investi în educație, poate susține sectoare strategice și poate corecta disfuncționalități. Coreea de Sud e chiar un exemplu al rolului pe care îl poate avea o politică industrială bine orientată.

Dar există o diferență fundamentală între un stat care creează condițiile pentru investiții și unul care încearcă să înlocuiască deciziile economice ale oamenilor.

În primul caz, capitalul privat, concurența și prețurile transmit informații despre ce merită produs, unde trebuie investit și ce activități sunt productive. În al doilea, decizia administrativă riscă să substituie aceste informații, iar resursele ajung să fie alocate după priorități politice, nu după valoarea pe care o pot crea.

Prosperitatea nu se distribuie prin decret. Se construiește.

Privite împreună, cele trei comparații istorice conduc spre aceeași concluzie. Taiwanul, Coreea de Sud și Germania de Vest au arătat capacitatea economiilor de piață de a transforma economisirea în investiții, investițiile în productivitate și productivitatea în prosperitate. China continentală, Coreea de Nord și Germania de Est au arătat limitele planificării centralizate, chiar dacă experiențele lor istorice au fost diferite și nu pot fi reduse la o singură explicație.

Nu este vorba despre a susține că orice economie de piață reușește sau că orice intervenție a statului e greșită. Este vorba despre a înțelege ce permite unei societăți să acumuleze capital productiv și să-l folosească eficient.

O economie poate avea fabrici, clădiri și utilaje fără să fie cu adevărat prosperă. Poate acumula capital în statistici, dar să-l irosească în investiții neproductive. Adevărata performanță se vede în ceea ce produce acel capital: bunuri mai bune, tehnologii noi, salarii mai mari și oportunități pentru generațiile următoare.

Istoria a oferit, așadar, o lecție pe care ideologiile o pot contesta, dar nu o pot șterge: două populații asemănătoare, puse să funcționeze după reguli economice diferite, pot ajunge la destine radical diferite.

Churchill a avut o formulă memorabilă pentru această contradicție. Comparațiile istorice îi dau un conținut concret: capitalismul poate produce inegalități, dar a creat în aceste cazuri condițiile pentru acumulare, investiție și creșterea nivelului de trai. Planificarea centralizată a promis egalitate, dar a lăsat în urmă decalaje de productivitate și, în unele cazuri, societăți în care libertatea economică a fost însoțită de un control politic aproape total.

Iar Hong Kongul adaugă o ultimă avertizare: prosperitatea economică nu garantează, de una singură, păstrarea libertăților. Pentru Taiwan, experiența sa nu este doar o lecție despre economie, ci și despre cât valorează garanțiile politice atunci când puterea care le oferă ajunge să le interpreteze în propriul interes.

Ultimul cuvânt îl are, din nou, Mike Pompeo:

“The Taiwanese people deserve the world’s respect for a free, democratic, and sovereign country.”

Traducere: „Poporul taiwanez merită respectul lumii pentru o țară liberă, democratică și suverană.”

Este o declarație la Taiwan Prospect Foundation, Taipei, 4 martie 2022, una directă, cu greutate, și se leagă perfect de ideea că Taiwanul nu trebuie să-și piardă libertățile și autonomia.

Într-un interviu acordat NHK, în timpul mandatului său de secretar de stat, Pompeo a spus despre angajamentele Beijingului față de Hong Kong:

“The Chinese Communist Party has ripped that asunder.”

Traducere: „Partidul Comunist Chinez a făcut praf acel angajament.”

Imediat după aceea, a formulat contrastul astfel:

“This is about freedom or tyranny.”

„Este vorba despre libertate sau tiranie.”


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review