Statul e capturat de fiecare dată când își excede limitele naturale

Se discută adesea despre cum este „capturat” statul de către interese private. Cel mai adesea, discuția se referă în primul rând la instituții specializate autonome de reglementare, responsabile cu supravegherea diverselor industrii și piețe din economie și însărcinate cu menținerea sănătății lor financiare, cu asigurarea „concurenței loiale” între actori și cu susținerea intereselor clienților/consumatorilor.

Iar lumea se miră și se revoltă ciclic văzând cum, în destule cazuri, instituțiile respective par să acționeze în folosul companiilor pe care le reglementează și nu în „interes public”. Fără să înțeleagă un adevăr simplu: fie oamenii din instituții provin din afara industriilor supravegheate, ceea ce îi condamnă la un anumit grad de incompetență și, deci, de vulnerabilitate, fie vin din interiorul lor, ceea ce îi face părtinitori. S-au scris tomuri întregi despre cum să facem să evităm „capturarea” reglementatorilor și despre cine ar trebui să-i păzească pe paznici. De cele mai multe ori, se conchide că trebuie „întărită reglementarea”, care devine și mai complexă, și mai împovărătoare pentru jucătorii onești.

Același lucru se întâmplă însă pe toate palierele administrative ale statului. Orice taxă sau subvenție nouă împarte economia în câștigători și pierzători nedeciși de piață, adică de consumatori. Nu există politici fiscale și economice neutre. Asta pentru că discuția despre rolul și limitele de acțiune optime ale statului a devenit, din păcate, una vetustă. Intervenționismul în sine nu mai este pus câtuși de puțin în dezbatere. În schimb, se dezbate aprins despre scopurile către care ar trebui direcționat acesta, iar adeseori, acestea nu sunt nici măcar compatibile între ele: reducerea emisiilor de carbon, egalizarea veniturilor și averilor, mai multă diversitate și incluziune, sancționarea regimurilor autoritare și agresive, „independența economică” și așa mai departe.

Discuția despre limitele de acțiune ale statului rămâne însă una extrem de actuală, dacă se mai dorește să existe în continuare ceea ce numim societăți libere cu oameni liberi. Și chiar dacă dezideratul este unul mai puțin ambițios din punct de vedere filosofic, dar nu mai puțin important din punct de vedere pragmatic: să facem în așa fel încât statul să acționeze, pe cât posibil, doar în apărarea interesului public și nu în promovarea unor interese private în dauna altora.

Iar statul nu poate fi eliberat din captivitatea intereselor private concurente decât dacă își limitează sfera de acțiune la bunurile propriu-zis publice. Pentru liberalul clasic Herbert Spencer, acestea sunt apărarea, ordinea publică și justiția.

„Întrebarea cu privire la limite (la limitele statului – n.r.) devine întrebarea în ce măsură, dincolo de menținerea dreptății, poate statul să facă și altceva fără să încalce dreptatea. La o privire atentă, vom constata că nu poate. Dacă dreptatea afirmă că libertatea fiecăruia nu este limitată decât de libertatea echivalentă a celorlalți, atunci impunerea oricărei limite în plus este nedreaptă, fără să conteze dacă puterea care o impune aparține unui singur om sau unui milion de oameni. În general nu vedem într-o taxă o diminuare a libertății, deși e clar că așa e. Banii luați înseamnă confiscarea produsului muncii. «În consecință, o bună parte din munca ta va fi dedicată nu scopurilor tale, ci scopurilor noastre», le spun autoritățile cetățenilor. Iar măsura în care se întâmplă acest lucru este măsura în care cetățenii devin sclavi ai guvernului”, scria Spencer în 1891.

Numai că evoluția istorică de atunci încoace a demonstrat că lucrurile sunt chiar mai grave decât le vedea gânditorul englez. Asta pentru că cetățenii nu sunt egali în statutul lor de „sclavi” ai guvernului (deși, evident, o astfel de egalitate nu ar fi deloc dezirabilă). Unii devin, prin redistribuirea banilor publici colectați prin taxare și îndatorare, „clienți” speciali ai privilegiilor acordate de guvern. Și, de foarte multe ori, energia și resursele pe care jucătorii din economie ar trebui să le dedice dezvoltării și îmbunătățirii activității lor, în beneficiul consumatorilor, sunt deturnate către activități politice, în încercarea fiecăruia de a se poziționa cât mai avantajos în ecuația impozitare-redistribuire.

Nu e deloc surprinzător atunci felul în care concurența economică, firească și benefică pentru societate, se transformă în luptă păguboasă social pentru capturarea instituțiilor statului, luptă care poate să îmbrace cele mai diverse forme, de la lobby la proteste în stradă.

O primă formă a acestui text a apărut în Revista Biz