Economia Poloniei crește sănătos pentru că nu realocă resursele în zonele rupte de productivitate

Guvernatorul Băncii Naţionale a Poloniei, Adam Glapiński, a declarat că preferă o creştere economică sănătoasă de 3% anual, care să se deruleze pe o perioadă mai lungă de timp, uneia de 8% - cum s-a înregistrat în 2017, în România.

Ce trebuie explicat şi adăugat este cum se redistribuie creşterea de la noi. De ce? Fiindcă aceasta se îndreaptă către domenii rupte de productivitate şi alimentează o formare speculativă a PIB.

Și ca să detaliez mai mult, mai întâi e încurajat consumul intern pe seama unor majorări salariale realizate în partea non-tradable a economiei, apoi se încearcă o contracarare a măsurii, deși anticipațiile au făcut ca menajele cu venituri în creștere să înceapă să se împrumute, pe un fond de supraîndatorare deja existent.  

Timp în care, în Polonia, a cărei economie n-a intrat în recesiune, ciclul s-a reluat mereu la un nivel superior, în circumstanţele în care au fost alocate resursele spre zonele productive şi s-au redistribuit pe criterii de productivitate.

Adică, resursele n-au fost luate pieţelor ca să se susţină cu ele corupţia şi nici n-au fost realocate către sectoarele politizate, precum administrația publică locală.

O astfel de secvență, cu o creștere de 8%, ruptă de productivitate, poate avea loc maximum doi ani, cam acesta e timpul de reacție al economiei românești.  Dar cu această ocazie poate fi readusă în atenţie ideea că indiferent de secvenţa economică, la noi, s-a procedat cam la fel. De pildă, în recesiunea dinainte de boom s-au tăiat salariile bugetarilor, s-a majorat TVA şi s-a căzut cu băncile la înţelegere, pentru ca bugetul să acumuleze sau să conserve lichiditatea. Ştiţi însă ce s-a făcut cu ea? S-a susţinut industria retrocedărilor, ceea ce a echivalat cu jefuirea tezaurului public în plină criză. Şi felul în care s-a micşorat povara cu personalul bugetar, fără a se realiza o triere pe criterii de competitivitate, a avut loc ca să nu se restructureze administrația politizată.

Dar haideţi să schimbăm un pic perspectiva şi să vedem ce s-ar întâmpla dacă economia noastră ar creşte cu 3% pe an, ca la polonezi, şi nu cu 8%. Atunci datoria publică nu s-ar mai menţine sub limita de alertă de 40% din PIB, la care s-a ajuns după retrocedări. De fapt, cosmetizarea indicatorilor macroeconomici, ce îi face pe analişti să afirme că România e capabilă să adopte euro, a devenit sport naţional după  2004. De aceea se acordă şi atât de multă atenţie cursului de schimb. Pentru că în loc să se spună că de mai bine de un deceniu gestionarea economiei nu a vizat productivitatea, atenţia se îndreaptă către evoluţia raportului euro/leu.

Sigur însă că pot fi delimitate două etape. Cea de după 2009, când pe fondul retrocedărilor datoria publică s-a triplat, şi cea din intervalul 2004 – 2008, când sporurile de productivitate au fost doar valorice (nu şi fizice), secvenţa nesănătoasă s-a manifestat într-un bubble imobilar, care, ulterior, s-a răsfrânt în neperformanţa creditului bancar.

Cu precizarea că un sistem bancar trebuie să se situeze cu creditele neperformante la maximum 2% pentru a nu exercita repercursiuni negative asupra unei economii, în timp ce de la un nivel de 8% se intră într-o zonă critică. 

Din păcate, în România a fost depășită cu mult acestă ultimă limită, un sfert din credite au devenit neperformante, și de vină au fost atât managementul companiilor şi băncilor, cât și măsurile guvernamentale, care s-au materializat în politizarea economiei.

Iar acum, dacă se dă vina doar pe acționariat, fără a aminti de management și de politic, acesta este un lucru ce merită semnalat.


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review